Poetul se descrie de obicei ca un vesel huligan, cu initiative anarhice, rostind vorbe anapoda si interactionind cu alti vorbareti, la fel de ciudati. Senzatia puternica de „autenticitate“ din versurile lui e rezultatul unei constructii complexe, care produce efecte de obicei fericite. Nimic nu pare pretios sau ceremonial in multimea de replici schimbate in poeziile sale de tot felul de personaje care nu-si revendica un alt statut special decit dreptul de a spune exact ce le trece prin cap. Dar, atentie, nimic nu e banal in puzderia de nimicuri rostite de fetele, pescarii, vinzatoarele, bucatarii sau pur si simplu nebunii carora li se da cuvintul acolo.
Am putea vorbi despre poezia „coborita in strada“, cum se spunea in anii ’80 (in paranteza fie spus, asa ne dam seama ca majoritatea poetilor optzecisti stateau la bloc), dar Leac nu pare sa-i recunoasca poeziei un prestigiu aparte, ca aceasta sa merite a fi luata de mina si dusa de colo-colo. Pur si simplu, poezia n-are dreptul la un statut special, pentru ca ea se gaseste peste tot si este, poate, facuta de catre toti, doar ca acestia n-o stiu: iata programul foarte generos al acestui autor douamiist (as fi vrut sa zic „tinar autor“, dar au cam trecut anii…). Ecoul suprarealist pare evident, dar el vine doar din formularea mea. Leac nu-mi pare a fi un cautator de obiecte imposibile si nici colectionar de cadavres exquises. In cartea sa anterioara descoperisem o pastisa dadaista, dar acum nu mai sint sigur. Si chiar daca poetul are din cind in cind initiative normative, de cenzor (ca in poemul se interzic urmatoarele cuvinte), cred ca are destul umor ca sa nu se ia in serios in postura asta, care oricum nu-i sta bine. In fond, ce conteaza daca cineva foloseste cuvintul „luna“ sau „inger“ in poezia sa, cuvinte pe care autorul nu le agreeaza? Leac nu vorbeste chiar la inceputul cartii sale despre „nori“ si „ploaie“, detestabile clisee simboliste? Si totusi, chiar si in lumea de azi mai ploua din cind in cind, iar cerul nu e intotdeauna senin, nici macar in mileniul trei…
Un talent de natura dramatica
Talentul lui Leac este, in mod surprinzator pentru un poet, unul de natura dramatica. El creeaza personaje pe care le pune sa dialogheze cu un firesc pe care putini dramaturgi adevarati il au. Doar ca dialogurile lor, asa naturale si nepretentioase cum sint (despre piata, despre vizite, despre ciini, despre coafor), o iau usor razna si devin de nerecunoscut. Absurdul colocvial e una dintre legile poeziei lui Leac. Alta este metafora contextuala, care nu e sintetizata in cuvint, ci labartata in enunt. Printr-o intorsatura de fraza, cliseul devine poezie: „mai tirziu esti intrebat: cum e? e senin afara?/ nu, e-nnorat si duhneste tare a brinza, zici“. Metafora intervine pe fondul unui enunt ce se intoarce subit pe dos: „esti un antonim al realitatii“, „spatiile straine sint peste tot“. Le-as numi metafore „cinetice“, ca sa-mi transcriu cumva senzatia ca ele nu apar decit in miscare, ca subproduse ale dorintei de a spune, de fapt, altceva. In orice caz, ele sint construite cu ajutorul cititorului, pus sa intregeasca frinturi de replici neclare sau sa elucideze sensul unor aluzii obscure, auzite in treacat. Iar pentru asta, cititorul nici macar nu e felicitat, ci luat peste picior: „Daca esti in stare sa creezi mici scenarii pe marginea/ acestor texte, crezi ca imaginatia ta este suprasolicitata?“. Nu sint metafore „perfecte“, nu e nimic finisat in ele si sint, de altfel, foarte greu de desprins si citat aparte, dar tocmai asta le face remarcabile. Efortul lui Leac e de a se mentine in zona in care aceste bruste derive metaforice nu distrug impresia de colocvial fara pretentii.
Probabil ca tocmai statutul „improvizat“, instabil al poeziei sale l-a facut pe V. Leac sa-si caute moduri de articulare mai solide ale poeziei sale. Destul ii reproseaza criticii ca nu isi ia poezia in serios. Asa ca ultimul sau volum de versuri, Unchiul este incintat, e mult mai atent structurat decit cele dinainte. Nu pot sa spun ca acest lucru ma incinta. Cartea, cu tot titlul sau trasnit, lipsit de semnificatie, e impartita in citeva cicluri prea bine aranjate narativ. Chiar si dedicatia avertizeaza cititorul, il selecteaza, cauta sa impuna un registru de lectura care nu mi se pare la locul lui intr-o carte de V. Leac: „se recomanda celor al caror suflet a murit, preferabil lent, de cel putin doua ori in timpul vietii“. Ar fi vorba deci de o drama, probabil sentimentala, usor transmisibila celor deja initiati. Un prim ciclu de versuri, inainte de a parasi orasul (care va sa zica in epoca in care se pregateste catastrofa), e segmentat si el in trei secvente: „Anxietatea“, „Dragostea“ si „Comunicarea“. Aranjamentul imi pare unul prea lizibil, pedagogic de elocvent. Dupa un al doilea ciclu, despre ciini care mi-au schimbat viata, plasat sub un motto din prestigiosul Ion Barbu, urmeaza ultimul, intitulat in insule si vorbind, poate, despre „vacante“ postume oferite dupa o experienta ruinatoare sufleteste.
Insa ordinea narativa pe care o sugereaza titlurile sectiunilor din carte nu e sustinuta decit partial de continutul poemelor insesi, la fel de „dezordonate“ ca de obicei. Inventind tot felul de noi structuri poematice, Leac nu poate sa le faca sa incapa in scenariul pregatit pentru cartea de fata. Si sint destule noi tipuri de poem, pentru ca acest autor nu se opreste usor din (re)inventat: poemul la telefon (in volumul anterior erau mail-urile), catrenele in dialog din ce se aude de la 2/ ce se vede de la 6, poemele cu poza explicativa, poemul narativ kilometric cum ramii perplex (obositor cind e vorba de o poezie ca a lui Leac), poemul pentru corporatisti intitulat Cind astepti faci si poemul pentru rockeri fireste ca exista undeva un instrument, ba chiar citeva texte scurte a la Acosmei, cu poanta, in ultima parte a cartii. Cumva, problema volumului de fata este ca a subordonat entuziasmul haotic si creator, care atingea maximul in Toti sint ingrijorati, unei „ordini“ lipite de rigoare. Avangardistul distrat, aiurit pare sa se fi retras momentan, iar inventivitatea lui verbala, care parea o forma de violenta vitala, se lasa ingradita de scheme narative. Nu-i vorba, de un echilibru intre anarhie si vointa de „sistem“ oricum va fi nevoie. Dar nu mi se pare ca echilibrul a fost gasit inca.
V. Leac, Unchiul este incintat, Editura Charmides, 2013