Pe atunci, descoperirea vietii politice si a aspectelor ei – dupa patruzeci de ani de socialism de stat – facuse din romani un popor de comentatori pasionati. (Analistii au aparut mai tirziu.) Fiecare era de o anumita parte: ori cu Puterea fesenista, ori cu Opozitia reprezentata de partidele istorice si de asociatiile civice; iar cei care nu se implicau erau acuzati ca fac, prin aceasta neimplicare, jocurile Puterii. Fractura deschisa in societatea romaneasca a mers, de la un nivel macro, pina in intimitatea relatiilor personale, remodelate violent de convingerile politice. Prieteni de-o viata, care traversasera solidari socialismul real, s-au regasit de parti diferite ale baricadei. Conflictul s-a colorat generationist (tinerii erau cu Opozitia, iar parintii lor, mai conservatori, cu Puterea) si s-a distribuit inclusiv pe „orizontala“ familiei, otravind raporturile conjugale.
Ar fi comic, daca n-ar fi tragic: de dragul unei figuri politice sau al unui partid autohton pe care aceasta o reprezinta, sa te desparti de oameni apropiati ori sa te indepartezi de ei. De ce? De ce ar fi mai important un –escu aflat intr-o functie decizionala (sau aspirind sa ajunga intr-una) decit el si ea, oameni cu nume, prenume si o biografie care s-a intersectat cu a noastra? Si de ce convingerile politice ale consumatorilor care sintem se dovedesc mai tari decit convingerile actorilor nostri politici?
Daca acestia din urma se adapteaza, se flexibilizeaza, fac azi aliante cu inamicii de ieri, trec dintr-un partid in altul fara probleme de constiinta, noi sintem de o tenace consecventa; si, cind ajungem sa ne indignam pe un partid, ne indignam pe cel putin un deceniu.… Vreau sa spun ca, dincolo de oportunismul specific politicianului autohton, politica insasi are o dinamica superioara celei a consumatorilor sai creduli. Este un teren al glisarilor permanente si al conjuncturalului speculat la maximum, in timp ce noi am dori o harta institutionalizata, cu marcaje clare.
Vorbesc, evident, de cei de buna -credinta si chiar cu o anume naivitate, nu de cinicii profitori ai evolutiilor si involutiilor de pe scena politica. Vorbesc de cei care iau de bune discursurile si argumentele politicienilor nostri; si care, impregnati de „adevarurile“ livrate zilnic, ajung la cearta si ruptura cu prietenii lor.
Pentru a suda fractura si a coase rana, este suficient sa privim dintr-o perspectiva depasionalizata spectacolul politichiei romanesti. Tinerii politicieni din noua garda nu sint altfel decit predecesorii lor; si nici nu prezinta diferente semnificative, de la un partid la altul. Ca si in cazul vechilor figuri, ei au o extrem de previzibila impartire a cimpului. Orice eveniment care survine si orice intimplare la care asista(m) vor fi interpretate in functie de culoarea ideologica a politicianului si de agenda partidului, platformei, asociatiei, grupului sau. Daca a plagiat, grosolan, unul de-al nostru, plagiatul nu exista. El reprezinta numai o facatura a lor, a dusmanilor politici care instrumenteaza totul. Daca, invers, a plagiat unul de-al lor, acest subiect va fi tocat zi de zi, ceas de ceas si in proportie de masa. Furtul, hotia, frauda se coloreaza ideologic; si este induiosator sa vezi reactia fraudatorului la dezvaluirea fraudei sale. Totul e politizat, spune cu lacrimi in ochi omul a carui singura meserie pe lumea asta este politica.
Realitatea factuala devine astfel un cub Rubik, cu care se face show in fata electoratului. Cel mai abil jucator devine presedintele tarii (numai Emil Constantinescu era „din alt film“), iar opozantul consecvent (Corneliu Coposu) va fi vazut ca o figura a rigiditatii. Intelectualul care nu se implica este vinovat fiindca nu se implica. Intelectualul care se implica este vinovat pentru ca se implica. In schimb, politicianul si comentatorul politic aflat in siajul lui beneficiaza mai mereu de acest drept de a felia realitatea si a ti-o oferi gata mestecata. Tu stii intotdeauna mai putin decit el. Si te inseli mult mai des. Caci afirmind azi ce a negat ieri (cu aceeasi siguranta de sine), el iti poate oricind cita un enunt al sau convenabil pentru noul context.
Se poate fara politica si fara jucatorii ei? Evident, nu. Dar se poate, ma gindesc, fara aceasta absurda incredere de suta la suta in niste profesionisti (ori, si mai rau, amatori) ai specularii contextului. Se poate privi tabloul cu mai mult spirit critic si cu acel discernamint dovedit in spatiul reflectiilor noastre „colaterale“ politicului. Putem sa apreciem un politician chiar daca nu simpatizam cu partidul lui; si putem evalua performanta in sine, indiferent de culoarea care i se da.
Putem sa nu ne certam cu ochii injectati de propriul adevar absolut, daca unul este pro, altul e contra si al treilea se abtine.