Disperarea si blindetea pe care vrei sa le ai in fiecare secunda din toate piesele pe care le asculti. Zile in care nu ti-e bine si nu mai stii ce sa faci, esti intr-o stare de asteptare tensionata si, pina atunci, pina in momentul in care lucrurile incep sa se mai limpezeasca, deschizi o carte. De pilda, Floarea de menghina a Svetlanei Carstean. Ai citit-o prima data cind erai mai mica si stiai inca si mai putine ca acum, te-ai oprit atunci la poemul „Ca tine“, pentru ca era o poveste de iubire spusa cu prajituri („Am vrut sa fac din viata mea/ o cofetarie/ ca tine“), si la 20 si ceva de ani cam la asta se rezuma totul („Ai intrat in sufletul meu, cu chip de savarina/ insiropata pina la lesin“). Din poemul ala, nu ti-a placut cuvintul „piscacios“, ceea ce a fost bine pina la urma (cind nu-ti place un cuvint dintr-un poem, un singur cuvint, e semn ca si tu, si poemul sinteti vii). De data asta insa, te-ai oprit la cu totul altceva in carte, niste versuri despre care nici macar nu-ti amintesti sa le fi citit vreodata, „intrebarea mea: eu cum voi reusi sa spintec aerul, fara osteneala, de dimineata pina seara, neavind nici un sprijin in dreapta, in stinga, in fata si in spate?“, sau, mai incolo, „Iubita mea,/ menghina inclestata/ fara scapare/ in jurul meu,/ dind din petale,/ ca din aripi/ prea rabdatoare“, sau, si mai incolo, „Sint femeie,/ corpul meu pluteste de atita timp,/ deasupra apelor intinse, alb ca o lumina de luna, /impudica si tacuta“. Cartea Svetlanei se schimbase odata cu tine, se inaltase, se rotunjise, vorbeati amindoua aceeasi limba. Si, dupa ce te-ai mai linistit putin cind ai vazut ca lucrurile care ti se intimpla tie sint bine-mersi scrise si tiparite, cauti pe YouTube un Lambchop mai vechi sau un Vic Chesnutt („My soul in its special hell of wet mortal limits“) sau un Bonnie ’Prince’ Billy (mai ales „Strange Form of Life“) si toate impreuna fac exact ceea ce se cheama puterea consolatoare a artei si e bine ca inca mai exista, in mijlocul furtunii.
