Insa oricare ne-ar fi glumitele introductive, asa cum se stie, macar in materie de carti nu marimea conteaza. Cu alte cuvinte, nu cele 700 si ceva de pagini ii confera neaparat monumentalitate volumului Amazoanele. O poveste de Adriana Babeti. Altfel spus, nu este cazul sa ne oprim aici pentru o analiza asupra diferentei dintre asa-zisa monumentalitate si diferitele stadii ale grafomaniei.
Sarind deci peste spatiul ocupat in biblioteca, as plasa Amazoanele undeva mai degraba linga Breviarul sceptic al lui Valeriu Gherghel (doar 256 de pagini/format mic). Si parca as trece peste apropierea oricum impusa de apartenenta la aceeasi colectie a Editurii Polirom. Una, cea care frizeaza literatura si e foarte prietena cu filosofia, vine de la Timisoara. Cealalta, care porneste in sens invers, dinspre pretextul filosofic ca sa se apropie de literatura, vine de la Iasi. Si de intilnit se intilnesc, conceptual, undeva pe la mijloc, chiar daca au scopuri si mize perfect diferite. Insa cel putin doua lucruri plac la ambele: stilul si acribia. Mai departe vorbim despre gusturile si/sau curiozitatile ori nervozitatile intelectuale ale cititorului.
Amalgamul curiozitatilor
Si daca tot vorbim despre curiozitati intelectuale, imi iau inima-n dinti si marturisesc aici cu basca-n mina ca nu m-a chinuit niciodata vreuna legata de amazoane. Insa m-a „chinuit“ doamna Babeti ani la rind vorbindu-mi de cartea ei despre amazoane, la care munceste. Deci trebuia sa vad despre ce e vorba, nu? Categoric. Daca as spune acum ca este vorba despre… amazoane, ma tem ca ati ride. Nu m-ar ajuta prea mult nici precizarea ca despre acestea se face vorbire in extenso senso. Atunci o sa pornesc altfel, adica de la cercetare. Da, de acord, termenul este oarecum corupt pe la noi, daca e sa ne gindim la acele numeroase si minunate teze de doctorat care colecteaza praful si indoaie in zadar rafturile arhivelor, iertati fie semnatarii lor, precum si indrumatorii acestora, despre care stim cu totii.
Si uite asa ajung la ce imi statea pe limba de cind m-am apucat de textul asta: in conditiile in care ploaia mocaneasca de impostori nu da semne ca s-ar mai opri – si oricum toata lumea a uitat de cind a inceput –, este greu sa nu iti sara in ochi o lucrare pe cit de autentica si de placut scrisa, pe atit de impresionanta in ceea ce priveste documentarea. E cartea in care doamna Babeti este cind cercetator minutios, cind stilist incapatinat sa moara pe o fraza pina ii iese cum trebuie, cind povestitor bucuros sa relateze si altora minunile pe care le-a descoperit, cind toate la un loc. Este un amalgam care, in pofida oricarei curiozitati anterioare cu privire la subiect, te face curios. Insist, ma refer la genul de curiozitate specifica amatorului, nu la cea caracteristica studentului avid de informatie valida pusa coerent in pagina sau pasionatului innebunit dupa orice carte referitoare la amazoane. Insa si amatorii – sau poate mai ales ei! – sint susceptibili sa descopere placeri nebanuite in carti groase despre lucruri dupa care, teoretic, nu s-ar prea da in vint.
Savori de tot felul
Si daca tot am prins pofta de a afla ce si cum despre amazoane de la Adriana Babeti, haideti sa va povestesc despre una dintre savorile cartii sale: felul in care stie sa plimbe cititorul deja invrajit prin epoci si genuri. Incredibil cit de felurite sint tiparele in care evolueaza „fecioarele calari, curajoase si puternice“! Dincolo de excursul literar, de plonjeul cinematografic in istoria culturii, de referintele psihanalitice sau antropologice, ramin cu o mare uimire: cum de nu mi-am dat seama ca am vazut amazoane in, dau doar citeva exemple, literatura pasoptista, pe catwalk, romanele cu pirati ori La umbra fetelor in floare (na, ca mi-am adus aminte si de Proust…) ori in destule tablouri din care constat acum ca n-am inteles mai nimic.
Practic, am ajuns sa imi dau seama de asta, mitul amazoanelor n-a murit odata cu ultimii cititori ai lui Homer. Ca orice mit puternic, acesta a transgresat istoria. S-a deghizat in fel si fel de expresii artistice sau atitudini sociale, ajungind sa nu ii mai fie recunoscute originile atit de usor. Iar procesul prin care ne este relevata aceasta permanenta – lectura Amazoanelor. O poveste – este fascinant. Si e normal sa fie asa. Caci este vorba despre una dintre cele mai fascinante ipostaze ale eternului feminin. Iau la intimplare citeva dintre caracterizari: expresii precum luptatoare nestatornicita, sotii razvratite, matriarhat, duel amoros sau devoratoare de barbati va spun ceva? Atunci probabil veti ridica vreo sprinceana macar la gindul de a afla despre barbati pe piine, exersari si caliri ori imperecheri cu tinta.
Dar suficient cu spicuirile din cuprins, n-as vrea sa se creada ca evit sa vorbesc despre cum ne este spusa povestea lor, a amazoanelor, in versiunea Adrianei Babeti.
Stilul? O capcana indelung premeditata…
Un alt instrument de seductie al Amazoanelor. O poveste este si ramine stilul. Fraza este intoarsa cind cu larghete, cind strins, dar cu finete. Ritmul este la el acasa, iar curgerea lecturii este opintita doar cit trebuie punctate cele necesare, cu o stiinta izvorita parca dintr-o indelunga practica oratorica ar zice unii, pedagogica ar sustine altii. Lexicul se dilata cumpatat si ajunge in zone binisor uitate, impregnind lectura despre viforoasele amazoane cu odoarea vetusta, insa inca nobila vechilor scrieri. Dar stati! Nu, nu este cazul sa va lasati purtati de val! Tot din necesitati stilistice apar – neasteptate, dar inspirate – revenirile la tonul alert, contemporan: sint momente in care rigoarea academica nu mai este camuflata in poveste, ci exhibata fie fara pic de rusine de-a dreptul in text, fie in aparatul de note care te umple de complexe. Enumerarile devin pe alocuri rapide si precise, amputate de epitete si apozitii explicative. Faptele, izvoarele, trimiterile, poetii, istoricii antici, filosofii si ideile defileaza pe fast forward.
Asa cum spuneam, lucrurile se intimpla ca atunci cind ai de a face cu un subiect care nu te-a interesat niciodata din cale afara, insa daca inhati nada, te tine si nu te mai lasa cu una, cu doua. De aici si surpriza. Dar supararea vine din alta parte.
Ce-i putin n-ajunge, ce-i mult se citeste greu
Nu vad de ce sa ascund asta, cele 700 si ceva de pagini (bibliografie, indice de nume proprii si indice de locuri incluse) m-au complexat. Probabil ca nu sint singurul. Daca Versetele… despre care vorbeam la inceput le-am citit datorita faimei si pe Matei Brunul nu l-am ratat pentru ca imi place Teodorovici, la Amazoane… m-am incumetat stiindu-i Adrianei Babeti ispravile anterioare.
Supararea este ca o carte mai subtire ar fi fost mai putin lucrata si mai searbada, in vreme ce una atit de masiva precum aceasta risca sa fie mai putin citita.
Dar, promit, o sa va povestesc si despre urmatoarea caramida pe care o voi lua intru lectura.