Proiecte ori intentii au mai existat? in urma cu un an sau doi, Ion Sapdaru anuntase in presa ca va face el transpunerea scenica, dupa ce, cu alti citiva ani inainte, isi facuse mina cu un roman al altui scriitor iesean, Nichita Danilov. Si de pe la Tg. Mures se auzise zvonul unor intentii, inghetate nu se mai stie de ce. Strainii au fost mai consecventi, in Ungaria si Olanda, zice Dan Lungu, doua one woman show-uri cu monologul Emiliei Apostoae au prins viata in companii independente. Formula monologata e, intr-adevar, potrivita pentru trecerea acestui roman din pagina de literatura in scena de teatru. Sint o baba comunista e o extinsa rememorare de catre protagonista a aceea ce a insemnat, la nivel personal, pagina de istorie comunista pe care a trait-o. Analiza sociologica a comunismului operata de Dan Lungu via literatura e una la nivel micro, la nivelul si felul in care oamenii obisnuiti au perceput totalitarismul ceausist. E o carte care, cu umor, portretizeaza pornind de la singular, de la individual, deceniile rosii din Romania, prin viata de la fabrica de stat, viata de-acasa, prietenii, colegii, obligatoriile amintiri din copilarie.
Inteligenta artistica a lui Teodorovici a functionat si de aceasta data
Lucian Dan Teodorovici e, la rindul sau, un autor foarte apropiat de tema. A scris, intr-un cu totul alt registru, exceptionalul Matei Brunul, a carui tema e tot comunismul si efectele sale asupra insului si societatii. Abordarea lui Teodorovici e de cu totul alta factura, e o reconstituire documentata, chiar daca fictionala, a efectelor tragice pe care tavalugul istoriei le-a avut, le poate avea oricind, asupra unei biografii, in Matei Brunul, a unui artist. Teodorovici e foarte apropiat si de Sint o baba comunista, co-scriind scenariul pentru filmul lui Stere Gulea. Acum a devenit inca si mai apropiat, dramatizind lucrarea si semnind regia spectacolului realizat dupa. Ca formula dramaturgica, a optat pentru dialogul dintre un tinar scriitor, devenit vocea publicului, si Emilia Apostoae. Discutiile lor se topesc practic in povestirea ei, tinarul avind mai degraba rolul de pretext, naratiunea fiind intrerupta de secvente jucate in atelierul unde lucrase toata viata „baba comunista“. Logica impecabila si inteligenta artistica cu care ne-a obisnuit Teodorovici au functionat si de aceasta data, decupajul sau oferind material dramaturgic suficient pentru incarcarea personajului central. Alegerea acestui unic fir narativ, legat exclusiv de atmosfera dintr-o uzina socialista, nici nu saraceste romanul, nici nu-i denatureaza spiritul. Pune-n lumina, cu mijloacele teatrului, o linie pe care regizorul a ales-o, una din mai multele existente in carte. Ceea ce tine de literatura, de roman si dramatizare, e foarte in regula. Balanta artistica se inclina mai mult in partea aceasta, indicind grija realizatorilor, justificata, de a fi fideli lucrarii-sursa. In roman, ai la dispozitie zeci, sute de pagini; in teatru, doar o ora sau doua de spectacol, actori, scenografie, lumini, muzica, unele mai generoase decit cuvintele scrise, altele mai neindestulatoare. Teatrul e altceva decit literatura! In acest punct sufera spectacolul lui Lucian Dan Teodorovici: ramine in siajul literaturii si e prea putin ofertant ca spectacol. E monoton, lipsit de ritm si surpriza.
Un cumul de motive a condus la aceasta situatie: bugetul auster al Ateneului; carentele scenei din Tatarasi – rampa inalta, lipsa culiselor, a scenotehnicii adecvate; coolerul unui reflector, cred, si acustica deficitara a salii au diminuat suparator auzirea textului, mai ales in prima parte a reprezentatiei. Sala Ateneului, institutie cu o identitate culturala eclectica, suprapusa din multe puncte de vedere cu aceea a Casei de Cultura „Mihai Ursachi“ din Copou, nu a fost, la data „ctitoririi“ ei, destinata spectacolelor teatrale, muzicale ori de dans profesioniste. Edificiul are geamuri!, mascate acum prin storuri negre, nu exista cabine de sunet si lumini si nici dotari de scena ca lumea. In aceste conditii, cu care, evident, echipa era la curent, Sint o baba comunista s-a realizat cu minimum de mijloace materiale, dar si cu o economie de mijloace de expresie care mizeaza cvasiexclusiv pe jocul actoricesc. Distributia aduna actori de la National, de la „Luceafarul“, absolventi UAGE acum freelanceri. Unii au mai lucrat cu Teodorovici, altii nu, cu totii interpretind personaje definite in crochiu, limitate la o trasatura definitorie. Nici unul nu sclipeste, achitindu-se cinstit, fara sa straluceasca, de ceea ce, probabil, le-a cerut regizorul. Se putea mai mult. Era nevoie de mult mai mult. Ar fi fost de efect si util ca interpreta Emiliei-tinere, de pilda, sa aiba un gest, un cuvint, o atitudine pe care sa o regasesti si la Emilia-matura. Spectatorul obisnuit, din categoria necititorilor de romane, nu-si va da seama-n veci ca Emilia din atelier e Emilia-povestitor, doar ca la o alta virsta!
Renuntarea la coloana sonora e o eroare. Ar fi colorat acustic si imbogatit imaginea scenica, ajutind privitorul de o anumita virsta sa-si aminteasca de anii de dinainte de ’89, iar pe cel de o cu totul alta virsta, sa vada si auda, pe viu, cum era odata, in Romania parintilor si bunicilor lui!
Lipsa de experienta scenografica a tinarului sculptor Titus Ivan e evidenta si nu e in avantajul montarii. Minimalismul e bun, dar nu la spectacole-reconstituire, iar citeva panouri-mascatura, doua paturi, patru mese cu scule de atelier-mecanic nu inseamna o scenografie, ci doar mobilarea unui spatiu de joc.
Sint o baba comunistaspectacolul de la Ateneu e prea mult indatorat literaturii, povestirii si prea putin orientat spre performativitatea limbajului scenic. Storytelling-ul, din nou in mare voga in lume, are o gramada de beneficii estetice, dar atunci cind e facut ca la carte. Nu intotdeauna cind vorbesti soptit, la persoana intii, inseamna ca si transmiti publicului ceva.