E cenusie, tip break. De cind am condus-o prima data mi-am zis in minte: „E mult mai buna cealalta masina a mea“. De-atunci, imi revine periodic in vis, cumva legata de acelasi spatiu: periferia unui oras bizar, care nu seamana cu niciunul prin care am trecut. Structura visului recurent e cam asa: totdeauna gasesc greu unde am parcat-o, o iau, ma strecor in trafic in cautarea unei cladiri cu coloane din centrul acelui ciudat oras, unde stiu ca am treaba, dar habar n-am cu cine si ce fel de. Niciodata nu reusesc sa ajung acolo cu ea (desi, pe jos, la pas, am mers pina la cladire de vreo doua ori). Apoi ma intorc pe aceeasi strada aglomerata pe care as putea sa o si desenez cu precizie la cite detalii am despre pe ea (cindva chiar a fost in lucru, s-au schimbat sensurile, a existat si un sens unic etc. si m-am bagat pe contrasens, pentru ca n-am fost atent la noile semne de circulatie) si-i gasesc cu greu un loc de parcare, mereu in aceeasi zona de unde am luat-o. Am condus de atit de multe ori masina aia, incit imi amintesc ca am si avut accident cu ea, am si dus-o in service, moment in care au si aparut o singura data oameni in visul meu: doi mecanici auto (la fel, ii pot descrie cu lux de amanunte, desi n-am vazut pe nimeni care sa arate ca ei).
In ultimul vis, n-am mai gasit-o. Am cautat-o prin cele trei-patru locuri unde obisnuiam sa o las, apoi prin toata parcarea aia bizara – cu sute de masini inghesuite pe trotuar, printre copaci, pe spatiul verde. Ma gindesc ca mi-a furat-o cineva, dar nu stiu pe cine sa anunt. La urmatorul vis, am sa incerc sa dau de sediul politiei.
2.
Vreau sa cumpar biscuiti de la magazinul din colt. Biscuiti sint de toate culorile si formele. Casc gura la ei, nu stiu de care sa aleg. Intra un domn vioi si, cind ma vede, ma saluta cu gesturi chinezesti si vorbe de-ale noastre: „Sa traiti!“. Habar n-am cine-i. Nici nu ma lasa sa-i raspund bine si-i spune vinzatoarei, complice: „Nici nu stii ce om mare ai onoarea sa servesti“. Doamna vinzatoare stringe din umeri. Eu ma rusinez: „Lasati, zic, ca ma stiu cu doamna de opt ani, de cind m-am mutat in cartier“. „Serios?! Pai, si?! Ati scris ceva despre dinsa?“ N-am vrut sa complic situatia si sa-i spun c-am facut-o personaj in Amortire pe vinzatoarea din cealalta tura, pe Siiigur-ca-da (cum o poreclesc eu si Ralu, din cauza ticului verbal pe care il are). „Sau macar sa montati o piesa de teatru cu ea!“, imi face domnul vioi cu ochiul. Apoi imi trage o palma amicala pe umar si iese: „La revedere. Ma bucur ca v-am vazut, domnule Teodorovici!“.
3.
Foarte de dimineata – duminica dimineata! – suna cineva la usa. Ies chior de somn, deschid fara sa ma uit pe vizor. Vad o doamna mai in virsta si o tinara draguta, cu carnetele in mina, cu zimbete largi pe fata. Aparent sanatoase la cap. Dupa o scurta ezitare, timp in care mi-au evaluat parul vilvoi, doamna a izbucnit pe ton de om pe cale sa ma anunte ca am cistigat la bingo, de Dan Negru in zile mari: „Buuuna dimineataaa! Stiati ca au loc transformari la nivel mondial?“. M-am cam blocat un pic. „Da, transformari la nivel mondial…“, a inginat-o tinara draguta, pe acelasi ton entuziast. „Vreti sa discutam despre ele?“, a sarit din nou doamna Dan Negru, extrem de fericita, dispusa parca sa-mi descilceasca toate tainele existentei. Le-am trintit usa in nas si m-am dus sa ma culc. Pesemne ca anul asta nu se mai umbla cu colindul, ci cu transformarile mondiale.