Ne pomenim deseori sub ochi cu opera unui autor care ne-a impresionat cindva, la care privim nedumeriti, intrebindu-ne de ce-am luat-o? Bucuria produsa de Jurnalul de la Paltinis, primit ca un favor de la Mircea Nedelciu si platit la pretul de atunci, n-am resimtit-o la editiile ulterioare, ce costau exagerat. Iar daca in domeniul bibliofil pot justifica excesul prin placerea de-a poseda un exemplar mai bine tiparit, in domeniul muzical rar gasesc motive de satisfactie dupa ce-am dat bani pe-un disc-dvd-blu-ray cu abtibild vizibil „Remaster“. Am scris acum doi ani despre „celebra“ editie Pink Floyd – Wish You Were Here, nimic altceva decit o gaselnita de marketing pentru a scoate alti bani din aceleasi buzunare. Schema functioneaza fara gres, iar gestionarii drepturilor de negustoreala (nu totdeauna aceiasi cu posesorii dreptului de autor!) o aplica fara jena. Cu deosebire in cazul numelor mari ale rockului, si cu predilectie asupra titlurilor de referinta, a caror cota valorica n-ar trebui sa devina un impediment pentru cumparatorul dornic sa-si reinnoiasca discografia jupuita de-o lunga utilizare. Ma refer aici la cazul posesorului de viniluri, cumparate la data aparitiei, om ce-a depasit sase decenii, care stie ce inseamna sunetul bun si muzica de calitate. El se uita la vechea placa rotunda, cu santuri aplatizate, cintarind oportunitatea de-a cheltui o zecime din pensie pentru un obiect de care nu e sigur ca urmasii se vor bucura. Pretul cerut de vinzator e obisnuit noilor aparitii. Dar e normal ca un titlu vechi de-o jumatate de secol sa coste atit? Oare firma editoare nu si-a scos banii? Artistii nu primesc destul pentru ce-au cintat? In fapt, dupa cum stie toata lumea, cistigul se duce in buzunarele intermediarilor, al celor care doar recicleaza etichete, remunerind insignifiant munca tehnicienilor implicati in remastering si remixing.
Aproape la fel ca la Pink Floyd a decurs afacerea de reeditare a capodoperei trupei Yes – Close to the Edge, pusa in circulatie intiia oara acum patru decenii. Planificata si realizata in vreo trei versiuni, editia 2013 Panegyric (GYRBD50012) ajunsa la mine ca „Definitive Blu-ray“ contine un CD, cu track-urile standard stereo, mixate din nou dupa benzile originale de arhi-solicitatul Steven Wilson, si un Blu-ray. Pe acest suport, asteptat de cind am citit ca o sa apara, avem iarasi versiunea stereo autorizata de Wilson, la rezolutie 24/96, apoi coloana surround, tot 24/96 (LPCM si DTS), plus masterul original, transferat la 24/192, plus material aditional, cum ar fi cele cinci versiuni ale piesei lui Paul Simon, America, extrem de cunoscuta la vremea ei. Sint si patru singles, editate pentru discuri de 45 de turatii, inca folosite frecvent in anii 1970, tot mai rare ulterior. Este si-o editie difuzata pe vinil in UK, transferata tot la 24/96, ca si mixul stereo al partilor instrumentale ce sustin vocea lui Jon Anderson.
Niciuna dintre aceste versiuni subtile, ce stimuleaza cu farmecul lor inefabil pasiunea cunoscatorilor si a fanilor devotati, nu m-a incintat precum portiunea consacrata de subtitlul „alternate album“. Avem aici „early assembly/ rough mix“ a piesei titulare; versiunea alternativa la And You And I, si Siberia, „studio run-through of Siberian Khatru“, cum e precizat. Am ascultat si-alte inregistrari de acest tip; prea putine erau meritorii. Nu-mi amintesc niciuna care sa aiba consistenta celor de fata, iar cuvintul „brut“ descrie exact ce se aude.
Despre surround prefer sa tac. A vorbit Steven Wilson, cind aprecia ca muzica Yes nu prea-i merge la inima. Poate asta ma indeamna sa cred ca e suficient CD-ul editiei de fata, pentru vinil neajungind pensioara…