Adriana Babeti: Craciun cu Lenin
Pentru ca, incepind din 1980, tin un fel de agenda-jurnal si deci mi-e foarte usor sa reconstitui ce-am cam facut (e drept, nu chiar in fiecare zi), cel putin sarbatorile se decupeaza usor. Am luat la rind Craciunurile din ultimii 33 de ani, asa cum le-am prins in citeva propozitii si mi-am dat brusc seama ca nu s-au nimerit doua la fel. Si ca, mai ales dupa 1989, fiecare in felul lui a fost cumva de neuitat, pentru ca de fiecare data aparea ceva iesit din tipare si ma lasa muta de uimire si emotie. Cel mai dur a fost chiar Craciunul lui ’89, care m-a tintuit la televizor cu „Desteapta-te, romane“ ca fond sonor, in asteptarea casetei cu executia. Apoi au urmat numai Ajunuri feerice, cu totii in jurul bradului urias, cu zeci de colindatori, apoi ne-am tot imputinat si ceva, ceva n-a mai fost la fel. Doar bradul urias si bucuria ca inca am putere sa pregatesc cu mina mea o sarbatoare n-au disparut. Dar daca e sa fac un top 5 al Craciunurilor neobisnuite, pe locul I se catara cu grabire Ajunul de la inceputul anilor ’80 pe care l-am prins la Moscova.
Daca m-ati intreba ce cautam acolo, v-as raspunde senin ca eram intr-un schimb de experienta scriitoricesc. Revista „Orizont“ se tot vizita cu „Oktiabr“ si mie imi venise rindul la sfirsitul lui decembrie. Macro-decorul nu-i usor de prins in cuvinte putine. Iarna ruseasca, Moscova cenusie. Drum scurt la revista-sora, schimburi de pareri si de cadouri, urari si, dupa-amiaza, excursie intr-o Volga neagra, la (pe atunci) Zagorsk, adica Serghiev Posad, sa vizitam manastirea si Catedrala Sfintei Treimi. Intram si amutesc in fata icoanei lui Rubliov, iar cind un cor de barbati incepe sa cinte simt pur si simplu ca mi se taie picioarele. Ne intoarcem la hotel, ghida pleaca si eu ramin singura-singurica.
Nici micro-decorul din hotelul Pekin, camera 457 nu-i usor de reconstituit in citeva cuvinte. Totusi: camera uriasa, pat cit de patru persoane, cu baldachin de brocart galben, ca si draperiile de la geamuri, birou imens, cu telefon si lampa de 1 m, cu abajur, pe un picior gros din bronz, radio si televizor cit casa. Deschid televizorul: pe un canal – schi, pe altul Tragedia optimista, din cite inteleg dupa cei sapte ani de rusa facuta temeinic la scoala. Inchid rapid. Deschid radioul.
Nu-mi place nimic. Ma arunc pe pat si reiau Demonii lui Dosto de unde i-am lasat. Dintre file cade fotografia Oanei, fiica-mea, pe cind era de un an, cu parul facut mot si cu limba scoasa ghidus. Brusc mi se face un dor naprasnic de ea, de casa. Ma reped la telefon si ridic receptorul. Centralista zice intr-o secunda „alio, da“. Eu cer in franceza o legatura cu Timisoara, Romania. Se comuta legatura si o voce imi spune intr-o franceza perfecta ca trebuie sa astept doua zile. Nu imi vine sa cred si repet. Repeta si ea. Da, doua zile. Inchid si simt ca explodez de furie si neputinta. Apoi de deznadejde. Mi se umplu ochii de lacrimi si ma latesc pe birou, cu capul pe miini. Incep sa ma smiorcai incet, pe urma tot mai tare, pina izbucnesc de-a dreptul in plins. Nici nu icnesc bine de doua ori si suna telefonul. Sar ca arsa. Ridic receptorul. O voce de matriosa, pe care o si vad cu un laibar de lina gri abia incheiat peste titele mari, cu batic alb innodat sub barbie, ma intreaba plina de milostenie: „Nu sto, dievuska, nu sto?“ „Ce-i, fetito, ce s-a intimplat?“. Incremenesc strafulgerata de o mie de ginduri: KGB-ul, dar si sufletul rus, Rubliov, dar si supraveghere non-stop, femeia-comisar cuprinsa de grija, dar totusi supraveghere, Craciun departe de casa, frica teribila. Dupa o secunda trag adinc aer in piept, cit sa pot raspunde ruseste, ca din pusca, „nicevo, nicevo“. Adica nimic. Si sa trintesc receptorul.
Ioan T. Morar: Cel mai frumos Craciun a fost atunci cind am descoperit ca nu exista Mosul
Poate ca e cam mult sa spun ca a fost cel mai frumos Craciun, sigur insa a fost un Craciun decisiv, intens, memorabil. Eram inca inainte de a merge la scoala, aveam probabil sase ani, iar fratele meu, patru. Nu i-am scris Mosului nici o scrisoare, la virsta aia nu stiam sa scriu, dar reuseam sa citesc deja. M-am rugat, impreuna cu fratele meu, ca Mosul sa ne aduca un telefon. Nu iPhone, nici macar un telefon fix, nu erau, la vremea aceea in Bujac, un cartier muncitoresc al Aradului, telefoane. Voiam o jucarie banala, un telefon de plastic, cu firul de sfoara care tinea receptorul legat de restul telefonului. Care avea o sonerie, iar soneria mergea cind apasai un mic buton. Asta ne-am dorit, iar tata si mama ne-au asigurat ca asta vom primi, o jucarie amindoi, daca sintem cuminti. Cum, necum, am fost. Urma sa primim telefonul. Am impodobit bradul si ne-am culcat. Eu stateam treaz sa-l surprind pe Mos Craciun, in vremea in care fusese detronat de Mos Gerila.?Si n-a venit. In schimb am vazut-o pe mama cum s-a apropiat tiptil de brad si cum a pus acolo telefonul mult dorit.
M-am ridicat din pat si am surprins-o asupra faptului. Toata taina Mosului s-a naruit. Mama m-a rugat sa nu o dau de gol fata de fratele meu, mai mic cu doi ani, ceea ce am si facut, a ramas taina noastra pina la Craciunul urmator. Universul meu se schimbase, nu mai exista Mosul (banuiam de ceva vreme asta, dar nu am indraznit sa intreb si nici sa afirm). Noaptea aceea a fost hotarul intre lumea povestilor si lumea reala. Ceea ce mi se pare interesant acum, la jumatate de secol aproape, din noaptea aceea este ca nu am regretat nici o clipa faptul ca nu exista Mosul. Am fost la fel de incintat de sarbatoarea de Craciun si cu Mos, si fara Mos. Jucaria primita de la parintii mei a fost, parca, mai pretioasa decit daca ne-ar fi adus-o un Mos care, pentru fiecare din noi, mai devreme sau mai tirziu, nu va mai exista.
Alina Radu: The Romanian Dream
Acum mai bine de zece ani, ne faceam primul Craciun acasa la noi. Un apartament jafos, nedecomandat, intr-un bloc din anii stalinismului. L-am luat cu dolarii cistigati in SUA, dupa o truda vrednica de literatura didactica (aveam prin gimnaziu in manualul de romana o povestire cu finalul apoteotic: „Asa-i banul muncit!“). Dupa ce l-am achitat, am mai avut bani de niste var – pe care l-am intins stingaci pe pereti cu ajutorul unor prieteni –, un frigider si un aragaz de la second-hand. Restul au lasat in urma fostii proprietari si am adunat de pe la parinti si bunici – piese de mobila de prin varii epoci ale comunismului romanesc.
Vara, dupa repatriere, abia strinseseram avutia asta la un loc, iar toamna puseseram in sfirsit cartile pe niste rafturi – de capatat si ele. Craciunul ne-a prins, asadar, in casa „noua“ si pusa la punct, curata si modesta tot in stilul acela de basm didactic. Ne-am cumparat pentru prima oara brad; pina atunci mai impodobiseram cite o creanga prin chiriile prin care ne-am preumblat. Am mers in ocsko piatz si am cumparat beteala si globuri vechi: ciupercutele, globul cu sania si iepurasul, racheta rosie. Am pregatit febrili bani pentru colindatori. Dadeam din cozile noastre invizibile si scinteiam de entuziasm. Cu un an in urma ne plimbam prin mallurile din Pudget Sound si respingeam cu amaraciune de emigrant feeria de lumina, ho-ho-ho-urile, revarsarea de veselie din radiourile si difuzoarele omniprezente. Mergeam cu G. in downtown, unde-si avea una din slujbe, ca sa-i tin capul pe genunchi cit mai fura un pui de somn pe autobuzul cu mexicani si est-europeni.
Acum, in „rata“ pacatoasa care ne ducea in satul din Caras unde soacra-mea ne astepta la pomana porcului, inainte de Craciun, ii tineam, la fel, capul adormit pe genunchi. Nu m-am putut stapini sa nu-i soptesc, la intrarea in sat, „Scoala, c-am ajuns in downtown!“, iar el s-a trezit amarit si confuz. Apoi am ris, ne-am scuturat si am intrat definitiv in the Romanian dream.
Corina Sabau: De atunci, nu mi-a mai fost frica de sarbatori
Intimidata de cind ma stiu. De oameni, de cladiri, de strazi, de cuvinte. De veselie. De tablitele de pe usi pe care sint scrise nume de familie. De fetele care cintau cel mai bine la cor. De matematica si latina, de cei care se cred foarte buni. Nepriceputa in viata de zi cu zi, catastrofa la sarbatori, serbari, petreceri, stingace pina si cind se iesea la picnic. Ma ascundeam de luminitele si muzicile lor, pregatirile ma crispau, imi repetam ca sarbatoarea va trece si va veni iar viata de zi cu zi, fata de care dobindisem o oarecare pricepere. „Mama si tata“, mereu „mama si tata“ cu o luna inainte de Pasti, Craciun, Revelion, amintindu-mi ca la mine „mama“ si „tata“ nu merg niciodata impreuna, uneori tentata sa mint, sa inventez numai pentru a-mi da ocazia sa spun „mama si tata“. Probabil ca am inceput s-o iubesc si pentru ca nu spunea „mama si tata“. Mai mult, a inteles ca la mine cind e mama, cind tata, niciodata impreuna si nu m-a intrebat si nu s-a laudat niciodata cu ce fac mama si tatal ei. De atunci, nu mi-a mai fost frica de sarbatori. Stiam ca ea ma accepta chiar daca mama mea si tatal meu nu impodobesc impreuna bradul. In urma cu citiva ani, inainte ca ea sa plece din Romania, ne-am plimbat citeva ore cu metroul, mutindu-ne de pe o magistrala pe alta. Acum locuieste la mii de kilometri distanta si are un copil de doi ani, dar ma gindesc ca peste zece, douazeci de ani o s-o invit sa ne invirtim printre zgirie norii din New York. Va fi un fel de a-i multumi ca am invatat sa ma plimb fara sa ma simt in plus pe sub beculetele de pe Magheru.
Veronica D. Niculescu: O lectie cu avion si peste
Ma tot gindesc ce virsta aveam: 4 sau 5 ani? Sigur ca nici una, nici alta: fiind nascuta in mai, aveam patru si jumatate.
E seara de Craciun, sint bomboane in pom, unele deja si-au pierdut continutul, au ramas atirnind doar hirtiutele franjurate, cu grija rasucite la loc, camuflind golul. Sigur ca miroase a brad – nu am avut niciodata de plastic. Sintem in 1972, micutele agende aduse de tata de la birou vor supravietui citiva ani, voi mizgali cu parcimonie prin ele odata ce voi invata sa scriu, cindva prin lunile urmatoare, pretextind ca sint rind pe rind scolarita, vinzatoare de ciorapi, doctorita de copii, nicidecum scriitoare.
Stam, eu si sora mea, pe presul lung de sub brad, amusinind darurile. Fiindca ele miros a dulciuri si-a portocale chiar daca-s de pinza, de lemn, de metal. E de metal – avionul meu uluitor de frumos e de metal. Este un pic mai mare decit ambele mele palme unite, are vopseaua groasa si onctuoasa ca untul, aripile-s crem, elicea e rosie, trunchiul albastru, cu un motor greu in burta, fantastic barzaune de plumb. Sint fata lui tata, imi iubesc avionul, ne stim doar de vreo ora, dar sintem uniti deja pe viata.
Si ne cheama la masa. La masa e peste. Nu vreau. Ia si taci. Dar nu vreau. Ia si nu mai comenta, mor copiii in Africa de foame si tu… Dar nu pot. Dar nu vreau. Lacrimi si amenintari. Daca nu maninci, Mosul iti ia avionul. Tresar. Avionul e dincolo, in sufragerie, iar eu nu-l pot stringe in poala, nu-l pot proteja cind refuz sa maninc. Lacrimi si lupte. Si pina la urma maninc, ce sa fac, lacrimi innodate sub barbie, si totul numai pentru tine, avionul meu drag. Fiindca am fost dusa pina dincolo, iar tu nu mai erai. Avionul, avionul meu drag. Iar dupa cina cu lacrimi, ca prin minune, desi nu-i nici o gaura-n tavan si nici horn nu-i la bloc, avionul reapare sub brad.
Iar din povestea asta, sigur ca din dragoste ivita, dar nu degeaba intiparita in minte, oaia neagra din mine trage alte invataminte decit s-o fi dorit, si anume asa – ca, daca eu as avea un copil, l-as invata tocmai invers: ca niciodata sa nu accepte sa manince ceva ce nu-i place, doar ca sa obtina ceva ce ii place mult, foarte mult. Dar nu am.
P.S.: Cit despre cel mai fericit Craciun, cel mai nebun de fericire, cel mai senzational, hiper, ultra, mega fericit ramine cel din ’89, cind, studenta de 21 de ani fiind, ma ameteam cu visinata sarbatorind crunta, colosala, mult asteptata neasteptata moarte a lui Ceausescu. Doamne, ce mai Craciun memorabil!
Ruxandra Cesereanu: Miramar
Fiindca tot am cautat eu o insula, foarte departe, fara internet, televizor, telefon, pina la urma am gasit-o (acum un an) intr-un ocean cu faimoase state de functiuni. Am ajuns acolo, iarna, de Craciun si intre ani, ca trecerea sa fie altfel decit de obicei si nimic sa nu se potriveasca, ritualic, cu nimic. Eram la tropice.
Locuiam intr-un bungalow, iar in camera aveam macar doua-trei sopirle (pe zi), catarate pe pereti, care in cele din urma se strecurau in spatele dulapurilor, unde somnolau. M-am obisnuit cu ele, fara vreo problema, zicind ca imi protejeaza nalucile. Tarmul era plin (chiar doldora) de coral alb, ferfenitit.
Ma duceam la plaja si la mahmureala (caci din pricina fusului orar rasturnat somnolam aproape continuu, ca un betivan mahmur) pe portiunea de nisip a unei case care se numea Miramar. Era tacuta cu asupra de masura, niciodata nu a iesit nimeni din ea. Mareea era alandala, la miezul zilei, aducind si lasind resturi de tot felul, carcase, coji, cruste.
Pe plaja se gaseau pasari galbene si portocalii, mici cit vrabiile, si crabi transparenti. Mai erau si niste pasari cu mot rosu pe care le hraneam cu bucati de mar.
Nisipul era atit de alb incit te naucea, daca stateai sa il privesti in neclintire. Glasul muezinului se auzea pina la tarm, departe, iar senzatia era mereu aceeasi, ca il aud pe muezin in vis.
Cum bagajele mi se ratacisera cind ajunsesem pe insula, blocate fiind ele intr-un aeroport de tranzit, m-am gasit cu oarecare bruschete la tropice in pantaloni grosi de catifea, pulovar pe git, geaca si cizme (fiindca veneam din aspra iarna clujeana). La sosirea pe insula, nimerisem in duminica dinainte de Craciun, cind toate magazinele erau inchise. Am gasit doar niste tarabe de pe care am cumparat la repezeala o rochie scurta din doc verde (singura care mi s-a potrivit cit de cit). Incaltata cu cizmele de lac negru si cu rochia cea verde (de plaja) am petrecut Craciunul inconjurata de baloane albastre si oameni relaxati, in tinuta usoara (dar sarbatoreasca) de seara, care priveau curiosi cizmele mele. Pina la urma au conchis cu totii ca sint o extravaganta.
Adela Greceanu: Cum mi-am petrecut vacanta de iarna
In decembrie 1989 aveam 14 ani, eram in vacanta de iarna, dupa primul trimestru al clasei a IX-a, la sectia matematica-fizica a liceului „Gheorghe Lazar“ din Sibiu. Eram deprimata fiindca cele mai mici note le capatasem la fizica, era deja evident ca nu o sa pot face medicina, citeam resemnata Iliada, din lista de lecturi suplimentare cind a venit revolutia. Casa parintilor mei de la Sibiu este aproape de scoala militara. De Craciun mama reusise sa faca o oala de sarmale folosind apa din putul din pivnita, fiindca se zvonise in oras ca apa a fost otravita. Si, cum stateam noi la masa, verii mei, matusa mea, parintii mei si cu mine, odata se zguduie casa. Tata si varul meu au iesit in curte si s-au intors repede spunindu-ne sa mincam mai departe linistiti, ca nu e nimic. Ne-au zis dupa citeva zile ca au gasit in curte un soldat care a vrut sa traga in podul casei vecine, unde a auzit ca se ascundeau teroristi, numai ca glontul nimerise coltul casei noastre. Am tinut in acele zile un jurnal. E plin de clisee – ale virstei, ale momentului –, de naivitati si umor involuntar. E caraghios si induiosator, stingaci dar sincer, un mic document personal din care transcriu aici un fragment, un fel de „cum mi-am petrecut vacanta de iarna“. In noaptea dintre 22 si 23 decembrie s-a tras intens la Sibiu, era periculos sa stai in camerele cu ferestre spre strada. Casele de pe bulevardul cu scoala militara au cam fost ciuruite in acele zile.
„Ne-am pus in pat si am adormit putin, pina la 1.30, cind au inceput atacurile. Trageau fara crutare. Eu dormeam dar am auzit acele groaznice zgomote. Tata ne-a zis sa venim in bucatarie. Am venit deci toti trei in bucatarie. Era aprins focul in soba si stateam la lumina lui. Mama a adus plapuma din camera si ne-am acoperit toti cu ea (stateam pe pat in bucatarie). Eu tremuram si-mi clantaneau dintii. Chiar atunci ma trezisem de galagia, de ingrozitoarele zgomote ale mitralierelor ce latrau. Si uite-asa am dus-o pina dimineata: numai in frica. In zilele urmatoare am urmarit la televizor evenimentele. S-a mai tras mult. A fost groaznic. In seara zilei de 24 XII ’89 am auzit la radio o veste ce ne-a bucurat pe toti: Nicolae si Elena Ceausescu au fost arestati. A doua zi au fost judecati si condamnati la moarte.
Imediat sentinta a fost executata. Am vazut la televizor un film cu procesul si executia tiranilor. Cu cita bucurie a primit poporul roman aceasta veste! A sosit ceasul libertatii! Televiziunea a transmis tot felul de emisiuni. Acum sa te tot uiti la televizor!“
Galerie foto
