Am citit si ascultat, aproape jenat, multe dintre comentariile ulterioare mesajului prezidential din Parlament.
Iar a doua zi, am avut parte de comentarii ale prietenilor, care constatau ca „si ei au fost naivi sa se emotioneze in momentul emiterii mesajului, dar noroc ca au inteles, mai apoi, cum sta treaba”. Iar treaba, in opinia multora, sta asa: comisia Tismaneanu a fost una „amatoare”, raportul e prost, n-are legatura cu realitatea, e o mistificare colosala, n-are baze stiintifice etc.
Mai mult, Vladimir Tismaneanu si-a acuzat in raport propriul tata – iar asta, nu-i asa?, e o practica stalinista. Acum, daca raportul nu ar fi cuprins si numele tatalui lui Vladimir Tismaneanu, cu siguranta ca aceiasi care-l critica acum ar fi sarit si mai sus, probabil, urlind ca lacuna dovedeste, de asemenea, ca a fost vorba de o comisie subiectiva, neprofesionista etc.
Nimeni sau aproape nimeni nu mai are timp sa se gindeasca la valoarea uriasa, din punct de vedere moral, a mesajului prezidential din parlament. Nimeni sau aproape nimeni nu pare sa observe ca, in acel circ ordinar creat de Vadim Tudor si acolitii, statul roman a facut un gest care n-are legatura cu vreun raport, cu valoarea lui „stiintifica”, cu membrii comisiei care l-au ticluit. Statul roman, acelasi, chiar daca diferit, si-a cerut scuze fata de cetatenii sai pe care, intr-o perioada cumplita, i-a umilit, i-a tinut in suferinta, de care si-a batut joc. Asta era esenta unui mesaj prezidential care, indiferent de numele presedintelui, face onoare statului si ofera o extrem de tirzie, dar inca binevenita pentru multi, reparatie morala.
Mesajul prezidential este, in felul acesta, covirsitor de important: el se constituie, in fine, intr-o baza de la care poate incepe iertarea. Statul roman avea nevoie de iertare, iar cetatenii lui, o parte trista, inca insemnata a lor, pot, in fine, sa i-o acorde. In rest, incepind cu violenta odioasa a peremistilor din parlament si continuind cu iresponsabilitatea cronica a unor asa-zisi analisti politici, incapabili sa masoare evenimentul in anvergura lui, si nu in gradul de ura pe care-l manifesta fata de actualul presedinte, aproape ca nu mai conteaza. Prin respingerea categorica si iresponsabila a valorii documentului, contestatarii nu fac decit sa confirme ca, inrobiti de adversitatea lor, si-au pierdut total capacitatea de analiza. Si, mai ales, sa ateste, intr-adevar, ca iertarea nu numai ca nu e usor de obtinut, dar e uneori foarte dificil de cerut. Desi cred ca, fata de majoritatea contestatarilor acestui mesaj prezidential, statul roman nici n-ar fi avut prea multe motive sa-si ceara scuze.
Revin, in final, la observatia de la inceput: poate ca intr-adevar nu era nici momentul, nici locul. Dar spun asta numai referindu-ma la reactiile publice ale unora. Pentru ca altfel, pentru multi dintre cei care nu au astazi forta de a sta in emisiuni de televiziune cu vreun laptop in fata si a comenta detasat si „superior”, mesajul de luni reprezinta, intr-adevar, unul dintre momentele emotionante ale vietii, un moment atit de asteptat si, in fine, linistitor. La rindu-mi, imaginindu-ma – cu imensa dificultate si cu tot atita respect – in locul multora dintre cei pe care comunismul i-a frint, in diverse forme, am fost emotionat. Iar emotia mea, a unui om care a prins doar 15 ani de comunism, a fost definita, extraordinar, printr-un cuvint care i-a apartinut unuia dintre marii nedreptatiti ai istoriei romane, anume Regele Mihai I: „Condamnarea oficiala a comunismului ma face sa cred ca i-am supravietuit”. Nu stiu cit de semnificativa le pare unora o asemenea remarca. Pe mine insa m-a facut, chiar si acum, sa mai inteleg ceva din ceea ce a insemnat comunismul romanesc.