Fotoliul ministerial de la Cultura are de mult timp mai mult o valoare simbolica in exercitiul executiv si, mai presus de toate, in cel bugetar. Sumele alocate acestui domeniu au fost si au ramas penibile raportate la PIB – zero virgula zero ceva la suta. Dar odata cu fiecare numire de ministru se produce un vuiet in lumea culturala si dezbaterile devin foarte aprinse: nu pentru ca s-ar mai iluziona cineva ca vreun personaj providential in fruntea sa va rupe de la masa Guvernului bani in plus.
Patima vine din simbolistica unui astfel de fotoliu – daca la Agricultura, Interne sau Transporturi se mai poate trece cu vederea cind este desemnat vreun anonim, nu e cazul la Educatie si Cultura – oricine s-ar astepta ca acestea sa fie pastorite de personalitati recunoscute atit social, cit si ca performanta intelectuala. Totusi, vremurile in care Ministerul Culturii era condus de Andrei Plesu sau de Ion Caramitru au apus de mult. De la schimbarea puterii, in 2012, s-au perindat la Cultura nu mai putin de patru ministri – Mircea Diaconu, efemer in urma unui verdict ANI, Puiu Hasotti, care a parut mai mult fortat sa preia mandatul si care a declarat ca lasa in seama urmatorului construirea unei strategii, Daniel Barbu, plecat din cauza unei comparatii absolut halucinante intre bugetul de evenimente al ministerului si bugetul Programului National HIV/SIDA, si mai proaspatul Gigel-Sorinel Stirbu, al carui CV presa l-a consultat prima oara abia cind PNL l-a propus oficial.
Economia – azi o vedem si nu e
Pe fondul unor nisipuri vesnic miscatoare la sefia Ministerului Culturii, nu e de mirare ca nici unul dintre efemerii ministri nu a avut timpul necesar sau curajul sa puna in aplicare un „vis“ mai vechi: degrevarea bugetului central de cheltuielile generate de institutii centrale sau locale. Teatrele si operele nationale din afara Bucurestiului au benficiat intotdeaua de un „interes“ in plus in acest sens, cu atit mai mult in perspectiva descentralizarii sau chiar a regionalizarii.
Cum proiectul impartirii Romaniei in regiuni a fost, pe moment, bagat la sertar, s-a gasit un nou tel de urmat: comasarea. Este si cazul Iasului, unde Teatrul National „Vasile Alecsandri“ si Opera Nationala Romana se afla sub acelasi acoperis. Cele doua institutii emblematice de cultura ale orasului impart doar cladirea, administrativ fiind distincte. Calculul ar fi acesta: sa fie pastrate corpurile artistice existente, dar sub management unic. Sub autoritatea unui singur director general, opera si teatrul ar urma sa fie reorganizate cu servicii unice de contabilitate, tehnic s.a.m.d.; doi directori artistici ar trebui sa se ocupe de proiectele culturale, iar managerul sa aiba grija exclusiv de „chestiunile lumesti“ – platile facturilor, finantare, gestionarea patrimoniului etc.
Specialistii din minister au concluzionat ca, daca tot nu pot fi transferate imediat autoritatilor locale, macar sa coste mai putin gestionarea lor. O viziune care a fost agreata, in principiu, de fostul ministru al Culturii, dar despre care nu stim cu siguranta ce parere are Gigel Stirbu, grabit in urma scandalului comasarii celor doua muzee bucurestene sa afirme raspicat ca nu va semna asa ceva. De altfel, Daniel Barbu a fost autorul unui proiect de rasunet – cel al comasarii Operei Nationale Romane Bucuresti, a Operetei, a Centrului National al Dansului, a Centrului National de Arta „Tinerimea Romana“, precum si a Teatrului de Opera si Balet „Oleg Danovski“ din Constanta. O struto-camila explicata, sec, printr-un singur argument: „facem economie de un milion de euro“.
Doua scandaluri-monstru, doua esecuri rasunatoare ale operatiunii „comasarea“ suferite de Ministerul Culturii. Intr-un asemenea context, e greu de crezut ca se va merge mai departe chiar si la Iasi, unde probabil o asemenea masura ar fi fost contestata mult mai putin vocal.
Ministrii-TV si ministrul fara chef
Per ansamblu, ultimii doi ani de administratie culturala au fost pierduti. Dincolo de obsesia taierilor, reorganizarilor, desfiintarilor, comasarilor nu se intrevede nici un fel de viziune pentru acest domeniu, Cenusareasa alocarilor bugetare dintotdeauna. De la Institutul Cultural Roman, trecut prin sabie si foc de razbunatorul si obtuzul Marga, la Centrul National al Cinematografiei (unde n-a fost iar, in 2013, lansata nici o sesiune de finantare), la Ministerul Culturii – de nicaieri nu a rodit vreo idee care sa dea semnalul „iesirii din criza“. Scriam si in urma cu un an, chiar in urma cu doi si trei, vazind personajele care se perinda pe la sefia Culturii, Adrian Iorgulescu ajunge sa fie chiar o figura luminoasa, cu toate pacatele sale. S-o fi lansat el ca ministru la OTV si pe canapea la Garcea, in emisiunea „Vacanta Mare“, dar cel putin si-a urmarit foarte atent planurile (bune sau rele), iar jurnalistic era destul de usor de tinut socoteala actiunilor sale, fie si doar pentru ca organiza intr-o veselie conferinte de presa la sediul Ministerului.
Ce-am avut si pe cine am pierdut in ultima vreme? Doi ministri lipiti de ecranul TV: Mircea Diaconu si Daniel Barbu au stat zeci si zeci de ore in direct in cadrul emisiunilor de dezbateri politice si s-au exprimat despre treburile ministeriale pur accidental. Puiu Hasotti n-a prea stat la TV, dar s-a vrut inapoi in Parlament („va fac o confesiune, nu prea imi place munca de ministru, mi-e dor de Parlament, unde am fost 16 ani“, declara acesta in octombrie 2010). Gigel Stirbu e prea proaspat numit in functie ca sa fi avut timp sa se dezmeticeasca si sa transmita presei planurile sale de viitor.
Revin la spusele lui Puiu Hasotti, poate cel mai sincer si naiv ministru al Culturii din ultimele doua decenii: „Nu cred ca Ministerul Culturii a avut pina acum o strategie. Si nici nu are. Eventual, poate de la anul“. Nici nu mai conteaza de la care.