Treizeci si cinci de mii de ore la televizor
Statistica de mai sus n-ar suna rau, daca nu adaugam aici si macar sase ore pe zi de stat in fata ecranului calculatorului; daca nu am aduna, sa zicem, o medie zilnica de o ora consumata pentru filme „trase“ de pe Internet; mai nou, daca nu am socoti si „privitul“ pe smartphone si pe orice device similar, care consuma, la rindul sau, macar trei ore. Aritmetica simpla: patru plus sase plus unu plus trei egal paisprezece. Somn de sase ore, in medie. Sa facem un rezumat: din 24 de ore de existenta, romanul consuma 14 ore in fata unui ecran si 6 ore pentru a se odihni. Dintre cele 4 ore ramase, inca vreo doua sint arvunite de munca. Ne ramin doua ore de trait.
„Beware of little expenses!“ E una dintre primele pilde pe care le-am auzit, atunci cind m-au trimis parintii, la sase ani, sa invat limba engleza. De-abia astazi o pricep de-adevaratelea. Ziua obisnuita a romanului din secolul XXI arata cam asa: trezitul la sase jumate dimineata, deschis si inchis televizorul, deschis si inchis telefonul dupa verificarea mesajelor, mers la munca, stat la calculator si/sau umblat pe teren, ajuns rupt de oboseala acasa, deschis si inchis televizorul, deschis calculatorul, sporovaiala-medicament cu amicii si prietenii, vorbit la telefon, inchis calculatorul, deschis din nou televizorul, privit in gol, somn. Norocosii si rezistentii rup, din cind in cind, lantul slabiciunilor cu cite o carte, din care apuca sa citeasca 20-30 de pagini, pina se fac una cu salteaua. Viata? „Beware of little expenses!“, adica, intr-o traducere cit de cit corecta, „feriti-va de micile cheltuieli!“. In fond, ne „simtem“ bine, nu?
***
Cel mai pervers sentiment pe care ni-l inoculeaza vizualul, in special televiziunea, este participarea. Poti avea senzatia, daca nu ai duhul vitaminizat suficient, ca asta e viata. Poti trai onest si fericit cu sentimentul ca esti parte dintr-un mecanism pe care il controlezi cu gindul, cu telecomanda, cu discutarea subiectelor importante cu tine insuti si cu cei apropiati. Poti sa te consideri important si binecuvintat, fiindca incepi sa te crezi o agentie de presa plina de „exclusivitati“, de „noutati“, de „dezvaluiri“. Un pulsar din carne, oase si tesuturi care nu mai gindeste, dar din care tisnesc mereu idei radioactive, pe care le transmite, cu titlul de „adevar“, celor din jur.
Mira nu-i aici
Am incercat – nu sint singurul – un mic experiment in zilele in care se implineau 24 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. I-am intrebat, pe Facebook, pe cei din lista mea de prieteni ce amintiri au din ziua aia de iarna, cind televiziunea noastra comunista a anuntat fuga cu elicopterul a „odiosilor“. Ei bine, indiferent de virsta respondentilor, nici o marturie nu avea ca personaj principal televiziunea sau vreunul dintre produsele sale, fie ele emisiuni sau prezentatori. Toti – dar absolut toti – povesteau mici istorii personale. Se povesteau! Decupau pasaje intime, familiale, personale, trairi de moment, mirosuri, culori, imagini recompuse de propriile creiere, fara intermediar. Televizorul, vizualul carevasazica, era doar o anexa. Sau, chimic vorbind, era un „catalizator“. Unul care, in acele vremuri tulburi si dramatice, a ajuns sa ne dea sentimentul participativ. Unul normal, dar pentru iarna lui 1989-1990.
***
Uitati-va cu atentie la fotografia cu care este ilustrat textul. Asta e momentul-cheie al Romaniei. Un grup de oameni liberi se uita la televizor, in curtea singurei televiziuni romanesti din acele vremuri. Ei sint convinsi ca isi apara semenii imbracati in pulovere, actorii primului reality-show din istoria Romaniei. Un grup de oameni liberi… Unii dintre ei au, astazi, parul carunt – daca-l mai au. Mai au si copii, deveniti, intre timp, oameni mari.
Multi dintre ei sint obositi si cu „sentimentul datoriei implinite“. Asteapta ceva. Nu de la ei, ci de la „ceilalti“. De la cei care apar „pe sticla“, de la oamenii care par a avea capacitatea de a apara dreptatile si de a se lupta cu nedreptatile, de la cei care par a fi in stare sa le dea un rost.
Captura surprinde, in fapt, prima masuratoare de audienta din istoria televiziunii romanesti. Si, de asemenea, prima ruptura fundamentala intre cei care apar pe sticla si cei care se uita prin ea. Ce a urmat, stim cu totii.
Din acel moment, romanul s-a obisnuit sa teasa o legatura aproape organica intre fund si scaun si intre creier si somn. Intre participare efectiva si inactiune bolnavicioasa.
***
Astazi, avem televizoare 3D, plate si ultraplate, o gramada de televiziuni si o pustietate de desteptaciune. Si mai avem doua ore de timp liber, pentru noi insine. Cu fiecare minut cistigat pentru timpul nostru liber, vom fi cistigat macar un an din ceea ce am avut in mina si am pierdut, ca prostii, in ultimii 24.
„Se iau trei perechi de soareci; una dintre ele va fi excitata pina cind cei doi vor incepe sa se ia la bataie (fireste, cam ce pot intelege doi soareci dintr-o bataie). Dintre cele doua perechi care stau pe tusa, una va fi obligata sa priveasca spectacolul violent al soarecilor care se bat. Cealalta pereche nu se va uita la batausi si-si va vedea de treburile ei de rozatoare. Dupa 75 de minute, doamna si domnul doctor Welch de la Universitatea din Tennessee iau perechea care a privit, le despica cutiuta craniana si incep sa le analizeze chimic creierul de soareci. Se constata ca din creier a scazut considerabil o anumita substanta – si anume: tocmai aceea care pune individul (soarecii au si ei indivizi!) in stare de incordare maxima, pregatindu-l sa atace si el, sa loveasca si el. Se scormoneste si in creierul celor care n-au privit la spectacolul violent, unde se observa ca din substanta aceea chimica nu s-a consumat nimic. Deci – suna concluzia: soarecii care vad violenta devin si ei violenti sau gata de violente. Care nu – nu. Asa o fi si la oameni?“ (Radu Cosasu, Supravietuirile 6 – In jungla unui bloc de gheata)