La inceput, televiziunile au lipsit din Piata Universitatii, iar asta a facut ca unul dintre cele mai strigate sloganuri sa fie „Presa romana, plina de cianura“ (sloganul era si nu era adevarat, pentru ca, din fericire, presa nu-nseamna doar televiziunile si, oricum, ziarele au inceput destul de repede sa-si faca treaba, ajungindu-i din urma pe independentii de la Casa Jurnalistului si VICE, care fusesera acolo de la inceput). Proiectul de lege referitor la exploatarea de la Rosia Montana, aparut in discutie pe 27 august, fusese formulat intr-un mod atit de favorabil companiei miniere si atit de scandalos pentru o lege dintr-o tara democratica incit a reusit sa provoace ceea ce nu reusise nimic altceva in cei 11 ani de lupta pentru Rosia Montana: sa scoata oamenii in strada.
Analistii au incercat rapid sa gaseasca explicatii. Daca cititi textele publicate in primele zile din septembrie, va veti rostogoli de ris. Protestatarii erau anticapitalisti anarhisti care-si doreau haosul si dezordinea in tara. Eventual si comunisti, si nationalisti. A durat putin pina au priceput ca protestatarii erau de fapt oameni ca mine si ca dvs., pentru care proiectul acela de lege reprezenta „prea mult“-ul dupa ani in care suportasera cuminti toate mizeriile guvernantilor sau pur si simplu nu le pasa. Si daca iesisera in strada, era pentru ca cereau tocmai respectarea statului de drept, nu distrugerea lui, si protejarea intereselor cetatenilor, nu a unei companii private. Intr-o emisiune de la RFI, Mirel Palada (intre timp purtator de cuvint al guvernului, pe-atunci doar consilier al premierului) explica dezinvolt ca „miscarea“ din Piata e anarhista si ca ea nu merita luata in seama, pentru ca reprezinta un procent infim al populatiei. Toamna lui 2013 e momentul in care s-a vazut foarte clar ca in Romania se vorbesc mai multe limbi: limba politicienilor, incorecta democratic si gramatical, limba protestatarilor, dezghetata si informata, limba celor pe care nu-i intereseaza ce se intimpla in jur, monocorda si prizoniera a discursurilor teve, limba propagandistilor de toate felurile, limba celor care stiu deja totul si pe care nu-i mai misca nimic. Campion al unei limbi periculos de iresponsabile a fost insusi premierul, care a indraznit sa spuna in timpul unei emisiuni de la televiziunea publica citeva minciuni (ca Romania ar fi singura tara din Uniunea Europeana care ar interzice exploatarea cu cianuri, ca a vazut cu ochii lui un lac de cianura la Rosia Montana etc.). Cu fiecare timpenie pe care o spunea un deputat/senator/ministru/prim-ministru/presedinte, Facebook-ul devenea mai politic. Clipurile de pe YouTube cele mai urmarite erau cu protestul din seara dinainte, textele cele mai share-uite erau despre legi, constitutie, comisii parlamentare, relatari din Piata, event-urile cu participarea cea mai substantiala erau manifestatiile si marsurile. Paradoxal, clasa noastra politica a reusit, prin toate deraierile ei, sa ne faca pe unii dintre noi mult mai atenti la felul in care este guvernata aceasta tara. Asta au insemnat, de fapt, protestele din toamna, semnul ca am devenit cu adevarat prezenti in viata publica si ca sintem cu ochii pe stimabili, indiferent ca e vorba de Rosia, Pungesti, DNA, legea amnistiei sau independenta justitiei. Excesul de putere si derapajele guvernarii au fost cele care au scos lumea in strada.
Cu binoclul pe ei
N-am cerut niciunuia dintre prietenii mei sa iasa la protest. Dar mi-as fi dorit ca toata lumea sa fie in Bucuresti, Cluj, Brasov si-n alte citeva orase din tara in serile din septembrie in care ocupam bulevarde, scapam vigilentei ingaduitoare a jandarmilor si marsaluiam pe strazi, strigind „Uniti, salvam!“ si agitind sticlute de plastic cu pietricele, monezi, bomboane, serile in care un cvartet cinta Imagine printre tati, copii, mame, surori si frati de toate culorile, serile in care am simtit pentru prima oara in cei 29 de ani ai mei ca apartin unei generatii si ca imi place de ea, serile in care am impartit ceai si prajituri cu necunoscuti, in timp ce vorbeam despre solutii posibile si ecologie, seri care au ciobit neincrederea si ne-au dat tuturor impresia ca solidaritatea e o stare de gratie extrem de pretioasa.
De la jumatatea lui octombrie incolo protestele au obosit si era cit pe ce sa fie confiscate de citeva ori de indivizi cu „Tatal nostru“ la portavoce, dar in decembrie, dupa „martea neagra“, ele s-au dezmortit din nou. Nu stiu ce se va intimpla de-acum incolo. Important e ca, daca nu s-ar fi iesit in strada in toamna lui 2013, acum ne-am fi pregatit probabil pentru dezastrul ecologic de la Rosia Montana. Ne asteapta insa o lege a minelor si cine stie cite alte proiecte legislative strecurate pe sub usile Casei poporului noaptea tirziu, cind senatorii si deputatii cred ca nu-i vede nimeni. Dar ii vedem foarte bine, hashtag-urile noastre (#unitisalvam, #rosiamontana etc.) sint niste binocluri cu bataie lunga.
Galerie foto
