In mod cert, salvarea cel putin provizorie de la demolare a casei lui George Enescu, de la Mihaileni, Botosani, prin introducerea ei pe lista monumentelor istorice, o consecinta a campaniei de presa dusa de saptaminalul nostru, de Radio Europa Libera si prin paginile speciale create pe Facebook (Save Enescu’s Memorial House in Mihaileni si Operation Village Enescu) este un eveniment. Este o realizare, cred, mai ales pentru o tara in care distrugerea sau mutilarea patrimoniului arhitectural a devenit moneda curenta, iar administrarea culturii mai mult sau mai putin o afacere pentru diversi neinsemnati zisi oameni politici instalati in posturi pe criterii de interese de partid si cumetrie.
Semnalul de alarma pentru salvarea casei Enescu a fost tras de o pianista care traieste la Viena, Raluca Stirbat, si, fapt simptomatic, a stirnit aversiunea celor mai multi dintre colegii ei din tara, baricadati, mai toti, pe parcursul anului, intr-o tacere ostila. Nici mediile de informare nu au excelat prin entuziasm fata de o asemenea initiativa.
Ceea ce merita spus rimeaza, cred, perfect cu notatiile memorialistice ale prof. Paul Cornea (Ce a fost – cum a fost, Polirom, 2013) despre epoca dictaturii, cind „in multe cazuri am reusit sa nu ne inecam“ datorita „oamenilor de bine“, dar si „indeosebi lacunelor sistemului, ca si unor trasaturi negative ale psihologiei romanului“. Astazi, ca si ieri, „situatiunea“ este aceeasi…
Nu pot sa nu-i numesc pe „oamenii de bine“, simpli iubitori de muzica si de tara, care au contribuit nestiuti, dar in mod esential la salvarea casei Enescu. Dan Matei, cel care conduce de ani de zile CIMEC, institutia culturala cu adevarat europeana, dar, vai, prea putin apreciata si ingropata azi in fantomaticul Institut National al Patrimoniului, a avut rolul determinant in declansarea procedurii de urgenta. La fel, interventia profesoarei universitare Zoe Petre a fost determinanta pentru finalizarea eforturilor introducerii casei Enescu pe Lista Monumentelor, eforturi ce pareau definitiv blocate de un personaj „hamesit“ si „inadecvat pentru inteligenta administrativa“, cum il definea Andrei Plesu pe fostul ministru al Culturii. Sa speram acum ca prefectul Botosanilor va face din restaurarea casei Enescu un eveniment al anului 2014…
Demna de lauda, ii scriam lui Vasile Ernu in decembrie – si nu imi retrag aprecierea –, este si isprava Editurii Casa Radio de a deschide mai larg usile arhivelor radioului si a readuce in actualitate imprimari atit valoroase muzical, cit si pretioase din punct de vedere cultural si documentar, prin seria intitulata Radio Legende. O serie menita sa serbeze aniversarea de 85 de ani a Radioului romanesc si din care as distinge seturile Arta Mariei Fotino si Constantin Silvestri. Compozitor si dirijor. Li se adauga, parte a aceluiasi eveniment, cele zece discuri de arhive ale editiei a II-a, din 1961, a Festivalului George Enescu, citeva din ele cu interpretari memorabile cum sint cele ale lui Sviatoslav Richter, Leonid Kogan sau Stefan Ruha.
Din cauza unei legislatii paguboase, ceea ce ar fi putut deveni si un mic eveniment discografic international a ramas, ca si in anii precedenti, o istorie de familie. Ma intreb, daca dincolo de nepasarea legislatorilor si a capetelor patrate din cultura, impedimentele in calea distribuirii internationale a acestor imprimari nu ar putea fi depasite cu putina ingeniozitate. Cred ca nimeni nu ar impiedica radioul sa-si difuzeze in lumea larga propriile inregistrari, online, sub forma de flac sau mp3. Altfel nici o sansa de a se auzi sau scrie o cronica in strainatate despre aceste discuri de valoare si, implicit, despre viata muzicala romaneasca.
Despre Festivalul George Enescu, eveniment real, desigur, de neocolit al anului trecut, ma abtin sa comentez. Chiar daca ii bucura, pe drept, pe melomanii bucuresteni, in forma actuala mi se pare mai curind atasat politicii „de piine si circ“ si unor inclinatii grandomane ale organizatorilor…
Notam in decembrie, pe de alta parte, ca eveniment insuficient remarcat si apreciat, succesul tinarului violoncelist Andrei Ionita, la Concursul international Haciaturian de la Erevan. Intr-un moment in care numarul participantilor romani la concursurile internationale, ca sa nu mai vorbim de laureati, a devenit aproape zero, succesul lui Ionita merita sa fie cu atit mai apreciat, iar studiile pe care le face in prezent la Academia din Berlin, sustinute cu adevarat de ai sai.
In sfirsit, personal mi se pare un eveniment aparitia la Viena a unui disc cu muzica de pian a lui Enescu, cintata intr-o versiune revizuita dupa partitura originala. Un demers stiintific necesar, in asteptarea unei editii critice contemporane a partiturilor compozitorului roman. Meritul ii revine pianistei Raluca Stirbat, despre al carei CD, aparut la compania Gramola, am avut deja prilejul sa vorbesc in aceasta rubrica. Un disc ce se asculta si reasculta cu mare bucurie, mereu…
FOTO: Raluca Stirbat