Dosar  -  Andrei Udisteanu  -  

Nu e de mirare ca, in jurul anului 1900, in Tarile Romane erau mai bine de 300 de reviste de satira si umor. Inceputurile au fost reprezentate de personaje ca „Mos Teaca” al lui Anton Bacalbasa, „Moftangiul” lui Caragiale sau „miticii” sai. Inceputurile au fost ale „Tintarului” lui Rosetti, ale lui „Nichipercea” lui N.T. Orasanu, ultima schimbindu-si numele din cauza cenzurii de mai bine de sase ori, iar directorul ei fiind inchis in repetate rinduri pe timpul domniei lui Cuza pentru articolele satirice publicate. Unul dintre conflictele cu puterea in care a intrat Orasanu a ramas consemnat in cercetarile despre presa vremii. Instalat ca premier pe la jumatatea lui septembrie 1859, Nicolae Kretzulescu se intelege cu fratele sau, care ocupa functia de prefect al politiei capitalei, sa „taie raul de la radacina” si are grija ca „Romanul” lui C.A. Rosetti (un alt critic aspru al sau) si „Nichipercea” sa fie suspendate prin ordin verbal. Pentru a protesta impotriva deciziei, Rosetti si Orasanu organizeaza, impartind foi volante si brosuri, o intilnire „cu poporul”. „Poporul” vine in numar atit de mare incit nu incape in sala si il asteapta pe Golescu-Albu, mezinul lui Dinicu Golescu, sa citeasca petitia catre Domnitor. „Deodata, zgomot la usa puternic, alarmant. Lumea se inghesuie spre iesire, dar se loveste de «faimosul aga» Mitica Kretzulescu si de jandarmii lui. Imprastierea multimii se face cu patul pustii de catre pompierii chemati sa asigure ordinea adunarii. Larma creste, loviturile curg, panica intervine, ferestrele devin metereze. Nu inainte ca Orasanu sa-l fi pocnit pe unul dintre pazitorii sai in cap, acestuia sa-i sara chipiul, jandarmii sa-l tirasca pe scari, poporul sa-i alerge in ajutor si agresorii sa scape numai prin venirea «d. locotenent Saegiul seful guardistilor de noapte, cunoscut si subt sobrichetul popular Taie Punga», care l-a luat intr-o birja si l-a dus la politie.” (Constanta Trifu – Presa umoristica de altadata, Editura Minerva, Bucuresti, 1974). Ziaristul avea sa fie eliberat mai tirziu, in lipsa de probe.

O alta revista de umor celebra care a dus o lupta permanenta cu clasa politica (si nu numai) a fost „Furnica”. Aparuta in 1904, „Furnica” lui Giorgio Ranetti era printre cele mai temute publicatii ale inceputului de secol XX. Nici macar regele, diplomatii straini sau artistii vremii nu erau scutiti de ironiile lui Ranetti. El e cel care a „inventat-o” pe Mita Biciclista, anume „o materialista”, dupa limba vremii, „la origini” fiind Maria Mihaescu, o frumusete rapitoare, prin iatacul careia s-au perindat personalitati ca Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau chiar regele Ferdinand si C. Disescu, „ministru de instructie”. „N’ar fi mai sincer ca sa se voteze o data pentru totdeauna o lege care sa glasuiasca astfel: Art. 1 si unic. Toti membrii familiei regale se considera, chiar din momentul nasterii lor, decorati (…) cu toate tinichelele ce se vor mai nascoci pe viitor?” – replica lui G. Ranetti la acordarea pe timp de pace a „Virtutii militare” familiei regale.

Cu „Gluma” nu-i de glumit

La 1940, caricaturistul Ion Anestin tiparea, pentru a fi distribuita gratuit pe front, revista „Gluma”, intr-un tiraj de nici mai mult, nici mai putin de 40.000 de exemplare. Ion Anestin publica, pe linga epigrame si informatii cu tenta satirica, poezii si caricaturi la adresa lui Stalin, nesfiindu-se in a-si arata simpatia pentru Hitler, aliatul Romaniei la inceputul conflictului. Aceasta simpatie este reflectata in articole si caricaturi, cum este, de exemplu, una dintre cele aparute in numarul 61 din 1941 al revistei: Stalin privind un glob pamintesc geografic de pe birou spune: „De nu era atent Hitler, ce-ti mai dadeam foc peste doua luni”. Sub pseudonimul Vasile Iad, apareau versuri cu dedicatie pentru dictatorul rus („Nu te cunosc decit din ilustrate,/ Dar stiu ca, ingrijindu-ti beregata,/ Ai devenit satanic in senzatii/ Si bautor de singe cu galeata”), iar legendele zecilor de caricaturi il infatisau pe Stalin in ipostaze monstruoase ori de-a dreptul ridicole, prostesti: Stalin in inspectie pe front observa ca soldatii rusi umblau desculti si intreaba: „Unde sint bocancii soldatilor?”. „In buzunarele comisarilor, Maria Ta!”, vine replica ofiterului ce-l insoteste. Acest entuziasm antibolsevic avea sa paleasca, pe masura ce razboiul nu parea a se termina, in gaguri disperate cu soldati romani pe front ce se intrebau cit va mai dura conflictul. Anestin avea sa sufere mai tirziu pentru indrazneala sa, fiind inchis pentru o vreme din cauza unor caricaturi prea dure aparute in revista.

Ideea in sine a publicatiilor de satira si umor de dinainte de comunism nu trebuie interpretata din perspectiva oportunismului unor redactori de a servi uneori intereselor puterii sau posibilei naivitati de a alege o parte sau alta ce s-a dovedit in timp a fi gresita. „E drept, «Gluma» nu e politica, dar nici cu politica nu e de glumit”, i se confesa unui cititor Tudor Musatescu la „Posta redactiei” din „Gluma”, la care umoristul a colaborat. Revistele de satira si umor de atunci trebuie privite ca o incercare permanenta de a supravietui, fiind si ele miscate si purtate de aceleasi schimbari ale framintatului secol XX. De fapt, ele au pastrat in intentii inocenta actului de a ride liber. Ar putea, mai degraba, sa fie caracterizate chiar prin legenda uneia dintre caricaturile din „Gluma” anului 1941: „Dintre toate liniile, Maginot, Siegfried sau Manerheim, eu prefer liniile Marioarei”.

Stiinta si tehnica hazului de necaz

Ce ascunzatoare mai potrivita pentru o revolta prin umor decit o rubrica dosita pe pagina 46 (ultima) a unei reviste ca „Stiinta si tehnica”? La vremea respectiva, a anilor ’80, redactor-sef al publicatiei era Ioan Eremia Albescu, un inginer ce provenea din mediul studentesc al anilor ’70, in care un anume tip de umor politic si social era tolerat. Astfel ar putea fi explicata rubrica semnata de trupa de umor Ars Amatoria, ascunsa in ultima pagina si care treptat se va transforma misterios intr-una de „Rebus”, probabil pe masura ce devenea mai acida. Pot fi gasite in paginile revistei texte care au un accent protestatar la adresa modului de desfasurare a proceselor tehnologice din Romania, la adresa anumitor „ierarhii” in stiinta, ironii la titlurile de „academician” si la modalitatea de obtinere a lor. Subiecte tabu, termeni interzisi de cenzura. Bineinteles ca cele mai multe „muscaturi” puteau fi aplicate in cazul problemelor de genul proastei incalziri din apartamente: in numarul 12 din 1981 sint publicate „sfaturi” pentru rezolvarea acestei dileme prin „renasterea stravechiului proces fiziologic de a te incalzi de la sine” sau, mai simplu, prin „montarea caloriferelor linga soba”.

Insa „lovitura de gratie” data de Ars Amatoria in ultima pagina a revistei este rubrica „Din jurnalul unui proaspat repartizat in productie”. Aceste „consemnari” ironice ale unui tinar repartizat la o uzina comunista si selectat „pe merite tineresti” sa faca parte si din „brigada artistica” a fabricii au aparut aproape ca prin farmec intr-o lume a falsilor academicieni. Ce gluma poate fi mai buna la adresa „savantilor de renume mondial” decit insasi existenta unei rubrici de umor cu adresa intr-o revista stiintifica? „25 decembrie – Cu brigada artistica de la uzina e mai greu decit mi-am inchipuit. Nu poti satiriza orice, ca se prind si te trimit in productie, unde nu poti sa te odihnesti mult, ca te iau la dansuri populare”. Iata cum se putea ironiza „libertatea” de care te bucurai in asa-numitele „brigazi” (ca, de altfel, in orice domeniu artistic) devenite inexplicabil parte componenta a muncii din uzina.

In rubrica din „Stiinta si tehnica” nu s-a ratat nici ocazia de a satiriza modul in care se facea televiziune in Romania comunista si „transmisiunile in direct” masluite in scopuri propagandistice: „2 ianuarie – Am facut revelionul la tovarasul director acasa (…) La ora 2 noaptea, la sarmale, s-a dat la TV revelionul filmat cu 3 zile inainte la noi in uzina, unde eram si eu cu brigada, sa creada lumea ca e transmis in direct. Miine vin iarasi sa mai filmeze un revelion, ca au zis ca le mai trebuie o bucata si pentru transmisia in direct de la anul”.

Ars Amatoria indraznea sa puna in aceasta revista problema „minunatelor realizari” si a „progreselor realizate” si „depasite”, intr-un mod diferit de al altor publicatii. Proaspatul repartizat in productie nota intr-una din „filele” sale de „jurnal” dezamagirea fata de intilnirile din ce in ce mai rare cu o anume „tovarasa Carmencita”, fiica directorului, deoarece aceasta se inscrisese la un curs de engleza la seral, „la scoala populara, ca sa-i poata spune in original delegatului strain ca agregatul nostru e bun cind ala ii face semn ca nu-i bun”.

Titlurile de „academician” ale cuplului Ceausescu si cele de mari oameni de stiinta ale unor personaje importante, subiecte tabu in publicatiile romanesti ale anilor ’80, erau si ele luate peste picior. Cum se intimpla in textul intitulat „Pentru o sistematizare a metodelor de succes in dialogologie”, unde autorul (sau autorii) prezinta „metoda substitutiei”, prin care se poate ajunge la succes intr-o cariera stiintifica: „Pentru utilizarea metodei substitutiei veti solicita inaltul patronaj ale unei bine-cunoscute somitati in domeniu pe care o veti ruga din proprie initiativa sa preia rezultatul cercetarilor dumneavoastra si sa-l comunice singura, asumindu-si-l pentru dezvoltarea fara precedent a stiintei (…) Stiinta oricum cistiga, iar dumnevoastra ce aveti de pierdut?”.

„Stiinta si tehnica” mai are meritul publicarii unor rubrici stiintifico-fantastice pe teme tabu. In numarul 5 din 1982, apare un text SF umoristic a carui actiune se petrece intr-o zi de vineri, „de sfinta Laika” – celebra catea sovietica, prima care a latrat in spatiul cosmic.