Spuneati intr-un interviu acum citiva ani ca oamenii din Romania sint blazati, de la studentii care termina Conservatorul pina la politicienii care nu sustin opera si, in general, cultura.
Asta m-a deranjat foarte mult, nu numai ca am auzit din mai multe parti, frecventind anumite cercuri, la Bucuresti, prieteni pe care i-am avut odata, colegi. Cultura, trebuie sa recunoasteti si dumneavoastra, nu e destul de sustinuta in Romania. Daca sint blazati, e un paradox, pentru ca sint asa de multe elemente. Mi s-a vorbit ca nu mai exista tenori, nu mai exista soprane, nu mai exista scoala de canto. Exista totul, dar e plasat, cum sa va spun eu, in locuri gresite, profesori de canto, o soprana care n-a cintat in viata ei si care da cursuri unui tenor. Insa blazarea n-are ce face in meseria noastra, sint elemente pe toate drumurile, o constat zi de zi.
Credeti ca se poate schimba ceva din atitudinea si din mentalitatea asta?
Se poate, daca Ministerul Culturii din Romania va lua niste masuri foarte, foarte de partea Operei, care – am spus-o si-o spun intotdeauna – e oglinda tarii. E ceva care trebuie sustinut, e punctul unu in cultura romaneasca si-am avut o traditie extraordinara care nu trebuie sa dispara. Depinde foarte mult de politica. Si politicienii, indiferent de ce parte sint, daca sint oameni educati si de cultura, trebuie sa sustina opera. Sa-i formam ca sa iubeasca opera, si pentru asta trebuie sa le servim ceva de calitate, pentru ca daca le servesti asa, orice, de la inceput, te refuza.
Poate si povestea dumneavoastra schimba aceasta atitudine? Pentru ca, daca in trecut, cind era mult mai greu, ati avut un asa mare succes, acum tinerii au o libertate mult mai mare, se pot instrui mai usor si in alte parti, de ce sa nu fie interesati sa continue pe acest drum?
Bineinteles, asta le spun tuturor tinerilor in ziua de astazi. Sa nu va mai plingeti, pentru ca de unde am plecat eu, cu greutatile care erau… Ati cistigat ceva care e enorm, libertatea, cum spuneti dumneavoastra. Puteti sa vorbiti liber, puteti sa plecati, puteti sa studiati unde vreti, puteti sa aveti profesorii pe care-i vreti. Ca nu sint bani, sint alte prioritati astazi in tara noastra, dar probabil ca se vor schimba lucrurile. Asa ca blazarea n-are ce cauta. Si fericirea mea e ca am dat la Iasi peste tineri care au asa o vointa, asa o pasiune de a munci, de a cinta, de a reusi, de a evolua, si asta e o satisfactie enorma pentru cineva care vrea sa-i formeze.
Banuiesc ca asta urmariti si cu acest master class, pe linga a-i instrui profesional, sa le insuflati si putina vointa.
Da, din toate punctele de vedere. Incerc sa le insuflu aceasta dragoste si pasiune pentru meseria asta, care n-are sfirsit, n-are limite. Si ii vad din zi in zi, ma uit in ochii lor, sint tineri, ii poti conduce, ii poti aduce la un numitor comun, sa iubeasca. Fara pasiune, fara dragoste, dar si inteligenta si puterea de a asimila, nu poti sa faci.
Simtiti acum ca, intr-un fel, tara va plateste o datorie, ca vi se face dreptate pentru toti acei ani in care n-ati putut veni aici, n-ati putut cinta in tara?
Stiti ce se intimpla? E generatia voastra. O alta mentalitate, o alta generatie. M-au chemat, drept dovada de pretuire mi-au dat cea mai mare decoratie romana, Steaua Romaniei in Grad de Comandor, mi-au dat tot ce putea sa fie mai frumos, si e o istorie in urma. Si a fost o atentie care m-a miscat mult de tot. Pe urma, faptul ca exista teatre unde sint directori ca doamna pe care o aveti, doamna Rancea, care are o vointa si nu cedeaza si a realizat lucruri exceptionale, ma incinta. Nu e cazul peste tot, sa stiti. Si de-asta sint aici, asta e unul dintre motive. Tot ce vreau se poate realiza. Si ce vrea ea trebuie sa realizeze. Toata lumea trebuie sa colaboreze la aceasta dorinta de a inalta cultura si opera romaneasca. Singur n-am nici o sansa.
Cum va explicati ca dupa Revolutie v-a disparut condamnarea la moarte si ati fost condamnat la inchisoare?
Nu stiu, va spun sincer ca nu stiu ce au facut. Acum, in dosarele pe care le-au descoperit, in arhive, din condamnare la moarte a fost comutata in pedeapsa cu sapte ani de inchisoare. Eu am vrut ca lucrurile sa se limpezeasca si pe urma sa vin in tara, nu numai pentru faptul ca mi-as fi inchipuit ca se intimpla, ca sint condamnat. Am primit o scrisoare superba, „Veniti, va asiguram tot, cu ce vreti“, de la Petre Roman, era prim-ministru in epoca aia. Insa eu, spre deosebire de altii care au intrat imediat, nu puteam, eram plin de contracte, eram in plina cariera, nu puteam sa vin in tara si dintr-odata sa mai fiu si arestat. Nu puteam sa-mi permit asta, nu stiam, era inca neclar. Si viata mea era construita, aveam casa mea, sotia mea, copilul meu, contracte, in epoca aia eram plin de contracte, si mi-a fost frica.
Cind ati plecat, hotarirea era sa nu va mai intoarceti. Cum s-a schimbat?
Sa nu ma mai intorc atita timp cit erau comunismul si Securitatea, iti era frica sa vorbesti. Cit era asta, n-as fi intrat pentru nimic in lume. Nu numai pentru faptul ca eu n-am avut niciodata carnet de partid, eram singurul din Opera Romana. Insa era asa o utopie, asa o absurditate ca nici nu merita sa mai discutam despre asta. Insa dupa asta, cind mi s-a telefonat de la radio, aproape plingind, „Noi n-am stiut ca existati“, si mi-au facut emisia, am venit. Eu am pasaport strain, dar am anuntat imediat o alta ambasada, nu era nici o problema, stiam ca nu risc nimic. Am si eu familie, copil.
Ati spus ca ati trait ca un vis acele vremuri. Vi se pare ca a fost o alta lume?
A fost un vis viata in America, a fost un vis ca am fost acceptat intr-un teatru si intr-o societate de asemenea nivel. La inceput m-au privit cu un anumit scepticism, eram „tenorul venit din Est“. Iar Metropolitanul m-a aruncat dintr-odata numai cu staruri, erau nume uriase. Insa cind am inceput sa cintam, nu a mai fost nici o problema, m-au acceptat, ne-am iubit. Asta a fost visul meu.
Cum a fost revenirea in tara? A fost o bucurie sau mai purtati inca durere in suflet din cauza acelei perioade?
Durerea s-a estompat si mi-o revars, tot ce am trait rau revars in dragostea pe care o am pentru muzica, pentru copiii astia de aici si pentru cei cu care am mai lucrat. Si uit tot ce a fost urit, incerc sa intorc pagina.
Se simte durerea si in muzica?
Se simte, da. Tot timpul am primit aceasta remarca de la jurnalisti: „Se simte o durere in cintul dumneavoastra“. Era ceva in sufletul meu care exploda. E normal… a trecut.