Insa lucrurile sint ceva mai complicate. Pe de o parte, fanii vedetelor in discutie se vor inghesui sa le gaseasca uriase merite literare chiar si acolo unde acestea lipsesc cu muuulta desavirsire. L-as putea da ca exemplu pe domnul Tudor Chirila, insa ma tem sa nu ma linseze admiratoarele sale… Asa ca mai bine ma abtin. Pe de alta parte, neprietenii starurilor locale ce se inhama la condei vor avea grija sa le desfiinteze zvicul scriitoricesc in mod metodic sau irational, dupa gust. Mihaela Radulescu stie la ce ma refer. Intrebati-o! Dar putem admite cu usurinta ca este oarecum natural ca masa fanilor sa se extazieze, cititorii instruiti sa strimbe din nas doar la auzul vreunui demers literar de vedeta, iar critica sa ignore. Nu-i nimic nemaipomenit in asta.
Cazul special Mircea Diaconu
Ei, cu Diaconu e ceva mai greu. Asta pentru ca nu poseda je m’en fiche-ismul lui Tudor si nici nu este printre barbati ceea ce este Radulescu printre femei. Dar, practic, ce este Diaconu? Adica ce stim noi despre el? Pai, ca sa spunem ca la scoala, stim despre Mircea Diaconu ca este actor. Unul bun. Sigur este bun, pentru ca a fost asociat atit de des cu „monstrii sacri ai scenei si cinematografiei romanesti“ (sigur ati mai auzit sintagma asta!), incit aproape ca se confunda cu ei. In rest, am mai auzit ca este sau a fost director de teatru, Nottara parca, si profesor. De asemenea, a intrat in politica, a fost chiar ministru la un moment dat, acum fiind senator.
Tinind cont de toate acestea, ceva iti spune ca risti desfiintindu-i apucaturile literare fara sa il citesti cu atentie. Ca sa zic asa, merita asta macar pentru rolul din Filantropica. Asadar, judecind la rece si trecind peste sentimentele contradictorii de simpatie/antipatie, are niste prezumptii mai favorabile decit multe alte celebritati cu veleitati literare. Deci chiar trebuie citit inainte de a-ti da cu parerea.
V-am spus ca e mai greu cu el! Noroc ca La noi, cind vine iarna are doar 170 de pagini.
Cu ideile preconcepute pe masa
Nu ma pronunt despre Sugubina (1977), Scaunul de pinza al actorului (1985) sau In Bucurestii de odinioara cu Mircea Diaconu (1998). Nu le-am citit si, recunosc, pina de curind nici nu stiam despre ele. Si, daca nu imi era recomandata de catre o persoana „de incredere“, n-as fi pus mina nici pe La noi, cind vine iarna.
Trebuie sa recunosc insa ca, citind-o, la mine a venit… surpriza. Imi construisem involuntar, ati inteles din rindurile de mai sus, un orizont al asteptarilor vag optimist, adica m-am inarmat cu bunavointa, dar fara a lasa deoparte toate ideile preconcepute. Eram insa departe rau de feeling-ul „incep sa citesc o carte“. Am simtit mai curind ca nu fac decit sa acord o sansa unui non-scriitor, ca fac cumva o proba de generozitate. Oricum, mi s-a parut, o generozitate mult mai mare decit in cazul unui debutant despre care n-am auzit absolut nimic. Si, oroarea ororilor, m-am trezit ca am facut eroarea erorilor. Imi convine sau nu, trebuie sa admit ca, cel putin in volumul de fata, Mircea Diaconu este nu scriitor, ci foarte scriitor.
Poveste despre receptarea povestii
Stiti cum sint primele 30-40 de pagini ale unui roman, nu? Cam ca primele 10-15 minute ale unui film vazut pe calculator: evaluative. Incerci sa iti dai seama daca iti place sau nu. Cauti sa te lamuresti daca merita sa mergi pina la capat. Insa nu totdeauna te dumiresti in intervalul scontat. Si ajungi uneori sa te uiti chiar mult mai mult, fara sa iti fie foarte clar daca este pe gustul tau, daca faci bine pierzind timpul cu el in loc sa dormi. Si continui. Apoi, n-ai putea spune cind anume, constati ca te-a prins si ca e o prostie sa te culci tocmai acum. Pina sa ajungi la jumatate iti place de-a binelea. E interesant. In fine, undeva spre trei sferturi intelegi ca ai dat peste un film genial. Spre final esti lihnit sa vezi deznodamintul, iar cind ruleaza genericul mori de incintare ca ai avut parte de o poveste frumoasa zisa cum trebuie si prin cap iti strafulgera incrucisate idei despre cum ar fi putut continua.
Ei, cam asa stau lucrurile si in ceea ce priveste romanul La noi, cind vine iarna. Nici nu constientizezi cind iti devine evident cit de bine este scris. Primele 30-40 de pagini evocate anterior curg prea bine si, in consecinta, prea repede ca sa ai vreme sa te gindesti, sa evaluezi. Povestea merge repede si esti prea curios. Intrind insa in miezul sau, „acomodindu-te“, prinzi a-i simti structura si iti place, la naiba. Mai rau, te atinge zdravan la coarda sensibila. Pentru ca sintem sensibili la copii. Si la cei suferinzi de boala, dragoste si foame sintem inca si mai sensibili. Iar daca inocenta lor contrasteaza cumplit cu duritatea vremurilor in care au de copilarit, efectul este si mai puternic.
Asta e un indiciu clar ca te afli in fata unui scriitor care stie foarte bine ce face. Cum face este alta treaba.
Mic exercitiu de incadrare
Nu vreau sa se inteleaga ca sint pus pe zis vorbe mari, insa romanul lui Mircea Diaconu – am uitat sa spun ca nu-i o noutate, ci o reeditare – mi-a adus aminte de Soareci si oameni. Este vorba doar despre cautarea involuntara a unor repere si a unor similaritati, despre rezonantele pe care le poate produce o lectura captivanta. Diferentele dintre bijuteria lui Steinbeck si La noi, cind vine iarna sint nenumarate si, desigur, se cuvine sa pastram proportiile. Una dintre diferentele majore, demna de semnalat, este aceea ca romanul lui Diaconu a reusit sa fenteze cenzura – incurcate sint caile literare ale sistemelor totalitare! (vezi Scriitor in comunism de Stefan Agopian) – si a aparut pentru prima oara in 1980, la Editura Ion Creanga, specializata in literatura pentru copii. Comune ramin insa zbuciumul celor oropsiti intr-un fel sau altul, visele, naivitatea, umilinta si nesansa de a te fi nascut in circumstante prea putin avantajoase.
Comparatia insa se opreste aici, caci lumile sint perfect diferite. Diaconu vorbeste despre greii ani ’50 din Romania, vazuti prin ochii unui baiat cu privirea cind la cer, dupa avioane, cind dupa Alunita Cristescu, fata cheala care si-a adjudecat prima lui dragoste, cind la usa pe care abia asteapta sa o mai trinteasca tatal absent din motive politice. Saltul de la bucuria sincera la regretul amarnic sau cel de la profunda neintelegere a lumii adultilor la marile revelatii ale celor mici este facut in fraze de o simplitate incredibila, susceptibile de o indelunga elaborare. Sau, ca sa spun lucrurilor pe nume, La noi, cind vine iarna este scrisa de-a dreptul cuceritor.
Mai mult nu merita dezvaluit, trebuie citit. Si daca Mircea Diaconu prefera ca posteritatea sa il retina ca actor si politician, este treaba lui. Personal as prefera sa il retina ca scriitor si actor. Insa aceasta este doar treaba mea.
Mircea Diaconu, La noi, cind vine iarna, colectia „Fiction Ltd“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
