Mi-a placut o prezentare, nu mai stiu unde am gasit-o si nici nu o mai gasesc, dar stiu sigur ca exista aceasta asociere: Amazoanele– un roman de Adriana Babeti si mi s-a parut inspirata, pentru ca Amazoanele, un studiu in definitiv, are si aceasta calitate: este o poveste. Cum ati lucrat la partea aceasta plezirista, narativa?
Placere, placere, dar am scos-o greu la capat, tocmai la capitolul „poveste“. Cartea despre amazoane e, in intentie, un studiu, deci o carte academica, blindata bibliografic, insa nu as fi dorit sa adoarma lumea pe ea. Sigur ca tot ce strinsesem in atitia ani de documentare despre femeile razboinice mi se parea interesant, ba chiar palpitant, dar problema era cum sa fac dintr-un subiect oarecum nou la noi o carte cu doua focoase, care, la prima vedere, se pot distruge reciproc: unul savant si altul, hai sa-i spunem, de larg acces. Deci cum sa imbin doua exigente care se cam bat cap in cap? O sansa de start era chiar subiectul, caci despre amazoane nu prea exista studii la noi, cu toate ca interesul publicului pentru femeile luptatoare a crescut in ultimii ani, de cind ele au invadat ecranele, ba chiar paginile unor carti de mare succes, cum e Millenium-ul lui Stieg Larson.
Deci cum, pe ce ton sa spun povestea amazoanelor si sa o aduc din vechime pina azi? Multa vreme am crezut ca o pot face la persoana intii, dar la recitire mi-am dat seama ca era ceva excesiv in timbru, prea agresiv si cumva tantos, chiar daca intra in rezonanta cu stilul fetelor rele despre care scriam. Dar sa o tii asa pret de peste 700 de pagini (cit a iesit in final tiparitura) era cam aiurea. Apoi, trebuia organizata in crescendo tensiunea, caci aveam enorm de multa informatie bruta. Cum sa o structurez, cum sa ordonez capitolele pentru ca materia sa curga coerent, dar tot mai captivant? Si unde sa las textul (si cititorul) sa respire putin, sa se relaxeze dupa bombardamentul cu informatii? N-a fost simplu, dar cred ca am gasit o solutie atunci cind am construit Amazoanele. O poveste ca la cartea militara, dupa o intreaga strategie, care se vede din chiar titlurile capitolelor: imbarbatare, atac, incursiune, contraatac, incercuire, asalt, parada, retragere. In interiorul lor am epicizat cit s-a putut, dar am si analizat, interpretat, explicat.
Daca suna ceva a un fel de proza, asta se intimpla – deliberat – in primul si ultimul capitol al cartii, in Imbarbatare si Retragere. Acolo infiripez o parte din povestea scrierii Amazoanelor, dar si din ce mi s-a intimplat mie in toata istoria asta. Sint singurele fragmente (scurte, de altfel) scrise la persoana I. In rest, se vede o neutralitate pe care cred ca am mimat-o (gramatical) suficient de abil. Am inteles ca, in ciuda aspectului masiv care poate speria, in ciuda notelor de subsol si a bibliografiei, cartea s-a vindut, iar parte din cititorii cu care m-am intilnit mi-au spus ca au parcurs-o usor si cu placere.
Este si o carte despre dumneavoastra? Sau, formulind altfel, sunteti o amazoana?
Elena draga, orice carte pe care o scriem, chiar si o carte de bucate, spune ceva despre noi. Pina si volumele facute in regim de mercenariat, adica executate la comanda (cum a fost, in cazul meu, Dandysmul. O istorie) ne developeaza. Un ochi atent, fara sa se avinte in mari psihanalize, dibuie destul de repede ce ne mina in lupta. Daca m-as citi cu privire straina, la rece, fara sa stiu cine e A.B., as spune rapid ca autoarea cartii Amazoanele. O poveste are citeva probleme. Recunosc, le are. Adica le am. Aparent, asa cum ma misc in decor zi de zi, acasa, pe strada, la facultate sau in redactie, sint tot ce poate fi mai opus unui spirit belicos, independent, nesupus. Ma recunosc ca sclava perfecta a datoriei, impleticita printre sarsanale, usor habauca din cauza miopiei, grijulie cu ceilalti. Vai de capul meu, saracuta de mine. Dar cine ma cunoaste mai in profunzime stie ca am ceva otelit ca o lama, care sta ce sta ascuns, dar si cind iese… Ei bine, cartea asta cred ca e teaca sabiei care (cel putin noaptea, in vise) ma ajuta sa imi croiesc pirtie pe cimpul de lupta care sint chiar eu.
Si fara sa vreau, dupa ce am pus aceasta intrebare, deschizind un interviu vechi-vechi din „Observator cultural“, iata ce gasesc (Svetlana Carstean): „Intr-o conversatie cu Adriana Babeti, te «lovesti» simultan de modestia ei naturala si de un suflu vital coplesitor, intr-un cuvint de vocatia sa de amazoana deghizata in Cenusareasa. Sau de Nikita deghizata-n Sarsanela“. Va regasiti aici?
Pai, da. Asta cu Nikita si Sarsanela ne-a iesit atunci la fix.
E de bine sau e de rau? (sa fii amazoana)
Stiu eu ce sa zic acuma, dupa ce am citit mii de pagini (cele mai multe scrise de barbati) despre femeile razboinice? Ca in bancul cu ciobanul ardelean, cu oile albe si negre, zic ca e si de bine, si de rau. Depinde de unde privesti problema. Daca o privesti chiar de pe coperta cartii, de un magnific kitsch neo-clasic, si il vezi pe ingerel, un putto dragalas, cum se smiorcaie si isi sterge lacrimile de mila razboinicei Clorinda care isi da duhul in bratele ucigasului Tancredi, stii clar ca e rau sa fii amazoana. Dar daca citesti alte povesti (e drept, cam putine), unde razboinicele biruie si isi organizeaza o lume dupa pofta inimii, obiditele din noi chiuie de bucurie ca macar asa li se face dreptate. Oricum ar fi, Amazoanele. O poveste nu e o carte militanta la scena deschisa. Dupa ce o duce la capat, cititorul e liber sa discearna si sa aprecieze daca amazoneritul e de bine sau de rau.
Acum o marturisire: de cite ori ma gindeam la Femeia in rosu, cam asta era imaginea pe care v-o asociam: de amazoana. Poate pentru ca erati intre doi scriitori pe care ii admiram si mi se parea o mare fapta de vitejie sa scrii (sa te lupti) cot la cot cu ei, dar cu diferenta de gen de rigoare. V-ati simtit astfel?
Nici pe departe, fiindca ne intelegeam ca fratii si ne luam asa cum eram, cu toate slabiciunile noastre. Nu a existat intre mine si cei doi Mirci (Nedelciu si Mihaies) vreo competitie, vreun joc de putere, vreun orgoliu. Asa ceva se intilneste foarte rar, mai ales cind e vorba de trei scriitori extrem de diferiti ca temperament. Chiar cred ca a fost o mare isprava sa stam toti trei in cantonament pret de 19 zile (din care 17 am scris in draci la sase miini un roman cap-coada de 600 de pagini dactilo), sa impartim acelasi spatiu din locuinta mea si sa clampanim zi si noapte la masinile de scris, sa ne citim reciproc productiile, sa ni le facem praf unde era cazul si sa le rescriem fara sa cirtim. Nu ne-am luat unul altuia aerul, desi aveam stiluri de viata total diferite (de la faptul ca Mircea Nedelciu fuma pe rupte si lucra noaptea, ca Mihaies actiona intr-un ritm de functionar imperial, cu ore fixe pentru scris, citit, mincat, pina la stilul meu cam fugarit si bezmetic, caci eram si gazda, sefa – alaturi de mama – la serviciul de aprovizionare si la popota). Si totusi nu ne-am certat nici macar un minut. E drept, in mine a aparut o indirjire amazonica in clipa cind am inceput scrisul propriu-zis. Norma fiecaruia era de cite 10 pagini pe zi, dupa ce structura fusese – in mare – stabilita. Or, eu scriam in general foarte greu si foarte putin. Cind i-am auzit pe baieti cum clampaneau stereo din camerele invecinate, de parca ar fi fost niste dactilografe si cum paginile lor curgeau una dupa alta, am crezut ca innebunesc de panica. Dupa o zi de blocaj total, mi-am dat drumul cu spor, ajutata si de o mica amfetamina dintr-un medicament care se gasea pe toate gardurile, ca sa le dovedesc baietilor ca pot tine pasul cu ei. Si l-am tinut. Dar m-au sprijinit in primul rind prietenia si increderea lor, intelegerea perfecta dintre noi si modelul de profesionisti ai scrisului pe care mi l-au servit fara sa vrea.
Pentru ca rezervati pagini din carte descrierii amazoanei de astazi, ma gindeam sa o apropiem si mai mult: Romania, 2014. Asadar, o amazoana, astazi, in Romania: cum e? (Cine e?)
Amazoane asa cum le-au imaginat vechii greci e greu de gasit in Romania, chiar in 2014. Ar trebui sa fie fapturi antrenate de mici pentru razboi, calarete barbare pline de cruzime, cu un sin amputat, ca sa poata minui mai bine arcul si lancea, femei care urasc din rasputeri barbatii, pornesc campanii impotriva lor, ii fac prizonieri si fie ii ucid, fie ii pastreaza pentru prasila si, dupa ce ii mutileaza, ii transforma in supusi. In lumea aceea guvernata de femei, barbatii stau acasa, tes, fac mincare, cresc copiii, in timp ce femeile pleaca la razboi sau vinatoare. In mare, asta ar fi modelul. Daca luam pe rind fiecare fragment care le descrie pe vechile amazoane, se vede limpede ca ele nu mai exista printre noi decit stilizate. Sigur ca in tot ce tine de emanciparea feminina, in orice act de bravura, independenta si forta manifestate de femei specialistii pot intrezari o matrice de tip amazonic. Dar e mai mult o figura de stil. Un singur exemplu. Puzderie de fete si femei se antreneaza azi pentru tot soiul de infruntari corp la corp ori cu arme sau calaresc ca niste zmei. Sint insa ele cu adevarat amazoane? Doar metaforic, pentru ca scopurile actiunilor respective si toate celelalte trasaturi le indeparteaza mult de vechile razboinice. Nici macar Vaduvele negre, teroristele sinucigase din Caucaz, nu pot fi comparate cu stra-strabunele lor.
„In toate epocile a fost mult mai greu sa fii femeie decit barbat.“ Spuneti asta si din (propria) experienta sau doar din carti?
N-am spus-o neaparat eu, ci, intr-un fel sau altul, sute de autori, fie ei femei sau barbati. Dar cred ca a fost si inca este asa. O spun si din proprie experienta, dar si din citite.
„Nici acum nu imi vine sa cred ca am terminat cartea asta“
De ce tocmai amazoanele pentru o cercetare de… citi ani?
Povestesc pe citeva pagini, in primul capitol, Imbarbatare, cum am ajuns acum aproape 30 de ani la amazoane. Mai mult dintr-o intimplare, de la invitatia lui Dan Haulica sa scriu un eseu despre fortarete pentru revista „Secolul 20“. Eseul nu l-am mai scris, dar tot citind despre asedii, am proiectat o carte despre arme si litere. Iar modelul care trebuia sa ma fortifice pentru o asemenea aventura, amazoana, m-a cucerit total. De cind am stiut ca voi scrie despre amazoane si pina in clipa cind am trecut efectiv la redactarea cartii au trecut ani buni. Vreo 25. Documentarea serioasa s-a accelerat in ultimii cinci ani, iar redactarea propriu-zisa a durat cam trei ani. Ritmul din 2013 mi-a depasit toate asteptarile (in ce priveste propria mea rezistenta la scris), pentru ca am stat zilnic cam 12-14 ore la computer. Fara suportul prietenilor din Timisoara, dar si fara proptele puse de minunata echipa de la Polirom, in frunte cu nepretuita Ema Stoleriu, n-as fi biruit. A fost cel mai mare triumf in batalia cu mine insami. Cu putintele mele reale, cu o anumita lentoare, cu toate inhibitiile si complexele din mine. Drept sa spun, nici acum nu imi vine sa cred ca am terminat cartea asta.
Cum de nu ati abandonat? Ce va tine intr-un proiect care se intinde pe ani buni si al carui capat nu il vedeti?
Nu le-am abandonat pe amazoane atita vreme pentru ca imi placea tema si pentru ca se tot adunasera munti de bibliografie prin dosarele mele. Dar intre timp am scris si publicat mai multe carti, am coordonat citeva proiecte de cercetare sau am participat la altele, toate finalizate cu niste volume. Nici una din temele de cercetare nu avea insa vreo legatura cu femeile razboinice. Dar ele erau acolo, intr-un cotlon din mintea mea si ticaiau ca o bomba cu ceas. Semn clar ca trebuia sa vina vremea sa le dezamorsez. Si a venit pina la urma. Cum sper sa pot taia cit mai repede firele potrivite pentru inca doua proiecte care imi tot ticaie prin cap, ca nu cumva sa explodeze inainte de vreme, cu mine cu tot.
Dar ce v-ar face sa va opriti?
Faptul ca as putea sa nu mai vad (la propriu). Insa am inteles ca si pentru un asemenea dezastru s-ar gasi solutii. Sau, dimpotriva, m-as opri definitiv daca m-ar izbi o mare straluminare, in urma careia as dobindi cea mai clara vedere despre iluzia si capcanele in care te arunca orgoliul de a scrie.
Ati scris despre mincare, despre sacose si sarsanale, ati fost gaina si buburuza. De ce?
De bucurie si din pofta de viata. Din umor si chef de joaca. Dintr-un soi de mica nebunie. De teama.