Plecam din Bucuresti la Cacova, in buzunar numai cu banii de drum, pusi deoparte din timp. Cum, pe vremea socialismului biruitor la orase si sate, nu exista inflatie, curs de referinta ori schimbari intempestive ale pretului biletelor de transport, socotisem exact suma necesara calatoriei spre vatra natala. Nu banuiam ca mult asteptatul disc nou al trupei Phoenix va iesi pe piata tocmai atunci. De fapt, era gata de prin vara, insa noi, elevi cu preocupari culturale multiple, luindu-ne dupa zvonuri si unele pareri scapate in presa de initiati, credeam ca-l gasim in magazine abia prin ianuarie. Sa descriu starea de spirit din clipa cind, intrat in libraria de pe Calea Grivitei, vizavi de Gara de Nord, am zarit in raft coperta desenata de Elisabeta si Valeriu Sepi? Cine, dintre rockerii bastinasi, poate uita silueta sirenei cu mina ca o laba de rata, gura cascata a balaurului inaripat, piciorul cu gheara dintata al pasarii roc sau calandrinon, pata scarabeului din buricul lotusului ori capatina cerbului rapus de regele Phillip? Nici sarpele ce-si inghite coada, nici cucuveaua-lia, nici inorogul zburdalnic nu s-au estompat din memorie, iar forta imaginii a fost mai puternica decit impactul auditiv. La data cind aparea discul noi stiam o buna parte din piese, le ascultasem pe unde se nimerise la concerte, le auzisem la radio si deja invatasem textele lui Serban Foarta & Andrei Ujica. A fredona metafore despre animale fantastice ne dadea un sentiment ezoteric; sa le vedem imaginate de-un grafician, macar ca el prelua sugestii din vechi desene medievale, insemna un adevarat soc educativ. Explicatia e banala: prea putini dintre vietuitorii epocii aveau acces la surse adevarate de cultura, majoritatea era alcatuita din „copii saraci si sceptici ai plebei proletare“…
Limpezindu-mi-se treptat ochii nauciti de bestiarul magic, m-a izbit amarnic umilinta de-a nu avea banii de cumparare. Detaliul ca nu posed pick-up, ca sa am pe ce invirti placa, era neglijabil. Doar nu ma impiedicase in trecut sa achizitionez celelalte LP-uri semnate de Phoenix, Progresiv TM, Sfinx ori FFN. Am iesit din magazin cu senzatia de proscris al paradisului. Aminarea voluptatii nu facea parte din programul meu de viata. Probabil ca de-asta Dumnezeul rockerilor, care poarta si numele Yahveh, a trimis la peronul unde asteptam amarit plecarea unui tren arhiaglomerat, doi consateni. Amindoi urmau cursuri postliceale de electronisti. Ulterior au lucrat in cadrul cooperatiei mestesugaresti, reparind radio-tv. Unul are azi un mic atelier propriu. El m-a salvat atunci, imprumutindu-mi cei 52 de lei necesari. El m-a salvat si deunazi, remediind o hiba ivita la repunerea in functiune a vechiului pick-up Tesla, pe platanul caruia fixasem un exemplar din prima editie Cantofabule (cum s-a tiparit initial titlul), primit cadou de Craciun din partea unui coleg care m-a rabdat lunile recente laudind vinilul in dauna CD-ului…
Ce scurta a fost vacanta aceea fara pic de zapada, cind am ascultat discul pe la diversi consateni, care imi permiteau, zimbind milosi, sa stau singur in „camera de buna“, unde tineau ca obiect de lux vreun pick-up mono, cu difuzorul incorporat in capacul de culoare gri sau bej. Habar n-am cum se auzea sunetul din pilnia cu gura protejata de-o pinza si-un plastic traforat; sigur este ca am invatat toate versurile, riff-urile chitarei, rafalele tobelor si pulsatiile basului. Cind m-am intors la liceu, le imitam cu mult talent.
Inca pot fluiera efectele de moog-synthesizer, insa arhitectura stralucitoare a clapelor e greu de refacut chiar si de meseriasi. Nu mira pe nimeni ca, fara Günther Reininger, Phoenix-ul a devenit o aripata oarecare…