La lumina zilei nu exista deocamdata decit dezbaterea chestiunii intre diversi mai mult sau mai putin experti, care utilizeaza mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza datele unor statistici si grafice de cele mai multe ori incomplete sau tendentioase. Cert, descarcarile de muzica clasica via internet au crescut exponential in ultimii ani, dar de aici si pina la a afirma – cum o facea un corespondent pe site-ul ziaristului britanic Norman Lebrecht – ca ele „ameninta capacitatea transmisiunilor radio si TV, ca si veniturile companiilor de discuri si ale muzicienilor“, distanta pare sa fie inca mare, incalculabila.
Intre ziaristul muzical occidental, care nu cumpara niciodata CD-uri fiindca le primeste in serviciul de presa, si melomanul de rind, in special cel din noile economii capitaliste ale estului Europei, care isi masoara fiecare banut inainte de a investi intr-un disc, distanta este imensa. Iar intre aceste extreme situatiile variaza sensibil de la o tara la alta, de la o cultura la alta. In spatele afirmatiei ca veniturile muzicienilor scad, cu siguranta fenomenul cel mai ingrijorator, situatiile variaza si ele serios. Asemenea pilotilor de Formula 1, o mina de muzicieni din echipele marilor case de discuri risca intr-adevar sa-si vada veniturile puse sub semnul intrebarii. Dar marea majoritate a solistilor, care fac imprimari pentru case de discuri de marime medie sau mica, nu capata nici un ban pentru CD-urile lor, siliti sa se multumeasca cu cartea de vizita si reclama pe care le-o face un disc, din care primesc, ca drepturi de autor, citeva zeci de exemplare. Si ma indoiesc, altfel, ca vreunul dintre ei poate trai din drepturile primite in urma difuzarii radiofonice a imprimarilor lor.
Fara indoiala, difuzarea imprimarilor via posturi de radio si TV sau pe calea noilor servicii oferite prin internet, de la iTunes la Spotify sau Sinfini Music, ar trebui sa fie guvernata de aceeasi legislatie si plata a drepturilor de autor. Ceea ce, la ora actuala, nu este cazul, internautii putind atit sa asculte liber, de cite ori vor, un disc sau o piesa muzicala, din imensul portofoliu de CD-uri al site-ului Spotify, sau, cu putina indeminare si cu minimum de efort, sa inregistreze un disc si sa-l reproduca si distribuie pentru prieteni. In fond, CD-ul nu moare, ci se multiplica la infinit, pe cai ocolite, semilegale sau sub umbrela absentei unei legislatii coerente. Plingerile unor ziaristi, critici muzicali, autori de bloguri, despre serviciile internet ce ar distruge industria discului, sint, adesea, o simpla dovada de fariseism. Aceiasi ziaristi colaboreaza si sint platiti de unul sau altul din aceste servicii, Sinfini sau Spotify, pentru a face reclama tocmai unor CD-uri al caror continut poate fi cumparat online, in versiuni mp3, flac etc. Si, evident, concurenta este extrem de mare, cifrele disponibile sugerind, de exemplu, ca de la aparitia sa in 2008, Spotify a reusit sa ajunga, in 2013, la… 24 de milioane de utilizatori activi. Numarul celor care ar fi abonati cu plata s-ar ridica insa, potrivit unor comentatori, la numai sase milioane.
Comentatorii mai afirma ca abonamentele muzicale la un serviciu internet (streaming) duc, firesc, la o scadere a descarcarilor efective de muzica (downloads) si a cumpararii de CD-uri, dar ca „erodarea“ sistemului de care se pling companiile de discuri si o serie de critici ar veni de altundeva. Aratat cu degetul este, cel mai adesea, YouTube-ul, pe care se gaseste o cantitate din ce in ce mai mare de muzica accesibila, in ciuda tentativelor unor servicii de copyright de a bloca accesul la imprimari pe disc, asa cum se petrece in Germania. Dar, iarasi, spun altii pe buna dreptate, putina lume asculta muzica clasica descarcata de pe YouTube pe sistemele audio HI-FI din casa…
Mult mai primejdioase pentru veniturile companiilor de discuri sint diversele „blog-uri“ de muzica clasica, incurajate, atunci cind nu lucreaza mina in mina, de diversele intreprinderi ce administreaza ftp-urile, memoriile, celeste, de genul rapidshare.com sau mediafire.com. In ciuda blocarii unora dintre ele, cu un an in urma, de catre vigilentele organizatii de copyright americane, au aparut altele, iar un sistem fastidios si prea putin corect de incurajare materiala a celor care incarca discuri ilegal face ca numarul lor sa ramina relativ constant. Pe un asemenea blog, numai in decembrie trecut, am gasit incarcate, la dispozitia amatorilor, intreaga editie Sibelius a casei de discuri BIS (69 de CD-uri), 146 de discuri Decca din seria Double Album si 317 discuri ale companiei Orfeo! Cel care incarca o colectie de discuri, de preferinta cu link-uri cit mai numeroase, este platit de administratorul ftp-ului, care isi scoate infinit investitia, de la cei care, excedati de numarul de link-uri pe care trebuie sa le acceseze, cumpara un abonament ce le permite sa descarce simultan pina la 20 de link-uri.
Cum nota un analist in „Wall Street Journal“, „cele 118 miliarde de streaming-uri raportate in 2013 au generat acelasi venit cit 59 de milioane de albume; sau circa o cincime din totalul albumelor vindute in 2013“. Nu, discul clasic nu moare, veniturile percepute de pe urma lui migreaza insa catre alti beneficiari decit cei care il produc.