Rezumatul e asa: „La scurt timp, ii sint arestati sotul si fiica, primul fiind impuscat, iar Ariadna inchisa in Gulag, unde avea sa stea peste 16 ani. Tvetaeva aproape ca nu mai scrie poezie, ci se dedica traducerilor. La inceputul razboiului, se evacueaza la Elabuga (Tatarstan). Nu are loc de munca, nu are casa. La 31 august 1941 se sinucide“. L. Ciocarlie continua: „Inchin acest citat, cu toata caldura, tinerilor mei contemporani indragostiti de comunism“.
Am rasuflat usurat. Nu m-am simtit vizat, fiindca nu ma numaram printre acesti tineri. Am lecturi despre comunism, dar si unele amintiri din el.
N-am facut deci un special efort de intelegere pentru a-ntelege ce vrea sa spuna Gabriel Liiceanu cind scrie, in Intilnire cu un necunoscut, urmatoarele: „Nu-mi plac cuvintele astea, «pute» si «a imputi», dar n-am cum, altfel, sa exprim o nefericire extrema si continua, sentimentul mizerabil ca viata mea a evoluat pe un fundal al uritului neintrerupt. E ca un sunet ascutit care incepe, care nu se mai opreste si care-ti va tiui in urechi la nesfirsit, indiferent de celelalte sunete care se vor suprapune peste el de-a lungul intregii vieti. Mi-au coclit sufletul“. In alta pagina, Liiceanu se intreaba: „De ce tac toti cind vine vorba de «anii aceia»?“.
As vrea totusi sa apar onoarea tinerilor indragostiti de comunism. Ei nu tac. Vorbesc dimpotriva destul de mult, problematizeaza, chestioneaza carentele capitalismului autohton, interbelic ori postrevolutionar, si denunta viciile fundamentale ale liberalismului pretutindenar.
Si e foarte bine ca fac aceste lucruri – si nu sint citusi de putin ironic cind sustin asta. Trebuie, da, sa (ne) punem intrebari, sa problematizam, sa abordam si sa discutam critic orice. Am insa o curiozitate, pe care nu mai stiu cui s-o plasez: in regimul comunist, in lagarul socialist (sintagma, sorry, n-am inventat-o eu), era posibila o asemenea discutie critica, o astfel de abordare? Si daca da, au facut acesti tineri acest tip de analiza critica inainte de 1990?
Pai, nu, ca sint prea tineri, cum s-o fi facut? Atunci sa-si intrebe parintii, rudele apropiate, prietenii din alta generatie. Pai, aceia sint retrograzi si expirati, saracii, ce pretentii poti sa ai de la ei?
Intre expiratii cu amintiri din comunism si, respectiv, junii critici ai capitalismului recuperind sentimentul comunist al existentei, exista in mod evident o fractura. Mai putin evident, si totusi adevarat, este ca aceasta fractura e buna.
In anii ’90, tineri intelectuali „indragostiti de comunism“, cum spune L. Ciocarlie, n-au existat, la noi. Pe atunci, a fi de dreapta, neoliberal si in fascinatia interbelicului, era optiunea majoritatii oamenilor de litere, dar si un semn de distinctie moral-intelectuala. A fi anticomunist, in epoca, era regula. Azi e cool sa fii comunist si sa te plingi, prin cluburi, de opresiunea salbaticului capitalism. Sa subliniezi retardarea lumii romanesti, ruralismul ei ce miroase urit, intepeneala bisericeasca, decuplarea de motorul progresului. Eu, unul, sint putin in contratimp: daca in anii ’90 nu mi-a inspirat incredere christicul Marian Munteanu, n-a venit in anii 2000 amicul eretic Vasile Ernu sa-mi inspire mai multa.
Si totusi, ma bucura realmente aceste dezacorduri; si sint aproape fericit (spre deosebire de Gabriel Liiceanu) cind constat aceasta fractura. As vrea ca ea sa fie si mai adinca. As vrea sa avem mai multi tineri comunisti – si cit mai tineri sa fie ei. Fiindca aceasta ne va arata, indiferent de convingerile noastre, indepartarea ireversibila de socialismul real, cu amintirile lui dureroase pentru altii.
Intrucit amintirile unuia pot sa nu conteze nici cit negru sub unghie pentru un altul. Ei, si ce daca tatal ori bunicul tau a fost detinut politic? Ei, si ce daca mama ta a murit dintr-un avort clandestin? Ei, si ce ma intereseaza pe mine ca stateati toti la cozi (ei, nu chiar toti: tovarasii cu „etica si echitatea socialista“ nu stateau), ca aveati ratii de zahar si ulei, iar ca entertainment, Cintarea Romaniei si doua ore de program TV? Noi, tinerii si foarte tinerii comunisti de azi, n-avem aceste amintiri, si cind trimitem un newsletter cu ultimele noastre analize critice ale capitalismului putred, tot Facebook-ul ne da: likes it, likes it, likes it.
I like it, my friends. Inseamna ca democratia asta ticaloasa si capitalismul cel mizerabil ne indeparteaza ireversibil (si insesizabil pentru voi) de minunatia comunismului din lagarul socialist. Cind citesc pagini si carti intregi cu fractura interioara a celor care, crezind in tinerete in comunism, s-au lamurit pe pielea lor (un Ion D. Sirbu, un Radu Cosasu, un Paul Cornea), realizez ca am avut sansa biografica de a nu trece prin asemenea experiente.
Cum sa nu ma bucur cind am sansa, poate nemeritata, de a fi in aceeasi generatie cu voi si cu comunismul din capul vostru?