– Fragment –
Café cu si pentru Alexandru Vona
Aprilie 1995, Paris, Centrul Pompidou. In lumea ce foia in culisele unei Revue Parlée, silueta inalta, girbovita, bleumarina, foarte distinsa a unui barbat. Il privesc intrigata. Se apropie rigid. Imi spune soptit – si, din cauza corpului girbovit, a vocii soptite, pare ca-mi impartaseste, subit complice, o taina: „Sint Alexandru Vona“.
*
Peste doua zile, in timpul grevei de la metroul parizian, mi-a dat, telefonic, intilnire in Place de l’Etoile, la intersectia strazii X cu strada Y. Imi vorbea ca unui parizian, ca unui initiat in tainele intersectiilor Parisului. M-a zapacit cumplit; de fapt, m-a umplut de furie si disperare: cum sa nimeresc eu intersectia cu pricina? Apoi s-a razgindit si-a venit sa ma ia cu masina.
*
Il asteptam, deci, in strada, pe Alexandru Vona. Batea un vint rece. Era o lumina sticloasa, galbena. A sosit cu intirziere, la volanul unei masini bleumarin, moderna, prafuita, cu caroseria infundata in cam multe locuri. Inauntru – cald si harababura. „Detest sa conduc“, mi-a marturisit candid, apoi a inceput sa-mi vorbeasca despre socul ce-i ravasise – pentru a cita oara? – viata: romanul aparut cu doi ani in urma, la Cartea Romaneasca. In jurul nostru, circulatia matinala, aiuritoare a Parisului. Dupa o buna jumatate de ora, a pornit din loc. S-a ratacit insa dupa cel mult 500 de metri. Am cautat, in harababura de harti din masina, o harta a Parisului, sa-l ghidez; nu erau, insa, decit harti ale Italiei si Spaniei. Conducea distrat, fara sa se uite in nici una din cele trei oglinzi retrovizoare ale masinii. Conducea distrat si vorbea: despre Eliade, despre Mira, despre Ovidiu Constantinescu, despre el insusi. Despre ultima calatorie, cu masina, in Italia („Oare cum a ajuns pina acolo?“, ma intrebam, vazindu-i stingacia de sofer…), unde fusese jefuit. Despre diferenta dintre marrani si sefarzi. Despre Canetti. Despre Ileana Malancioiu. Despre ce-i datoreaza Ilenei, care l-a lansat in Romania. Despre tineretea sa bucuresteana. Intre timp, binevoitor, incercase sa-mi faca un traseu turistic. In mod sigur, am facut turul Parisului. In mod sigur, am ajuns cu masina la Turnul Eiffel, Place de l’Etoile, Notre Dame etc. In Place de la Concorde, intr-o circulatie dementiala, s-a oprit: in timp ce semaforul indica feu vert, iar pe benzile din stinga si dreapta coloanele de masini inaintau, Alexandru Vona, absorbit de ceea ce-mi spunea, s-a oprit pur si simplu. Din spate s-a declansat un concert de claxoane. „Puteti inainta!“, i-am spus. „Pot merge?“; „Da, puteti merge, grabiti-va“. Dar nu s-a miscat. „Nu va uitati in oglinda?“, l-am intrebat. „Nu, niciodata“, mi-a raspuns pe un ton egal, in timp ce se tinea cu miinile de volan. „Nu ma lasati pe mine sa conduc?“, l-am intrebat, convinsa ca as conduce cel putin tot atit de bine ca el – si cu mai putine riscuri. „Conduc chiar atit de prost?“, s-a mirat, pornind-o din loc in timp ce semaforul se schimba in rosu.
*
In final am ajuns in Place des Vosges. A gasit un loc liber si-a facut o parcare cu spatele, fara sa se uite nici in oglinda, nici pe geam. Coborita din masina, incercam sa-l dirijez. In timp ce parca, imi vorbea despre persecutia marranilor. A lovit masina de doua ori. Intelegeam de ce are caroseria in mai multe locuri infundata.
*
Da, eram in Place des Vosges, facusem vreo doua, doua ore si jumatate turul Parisului. Bineinteles, nu-mi aminteam nimic, nu vazusem nimic. In schimb, incepeam sa stiu cite ceva despre diferenta dintre sefarzi si marrani. Ajunsa cu piciorul pe caldarimul Parisului, l-am luat pe Alexandru Vona de brat: aveam senzatia halucinanta ca-l tin de brat pe Kafka-Canetti, un Kafka-Canetti care-mi vorbeste romaneste.
*
Ne-am asezat pe terasa unui bistrou, intr-un colt al pietei. L-am rugat sa-mi comande ceva tipic frantuzesc. A comandat tripes a la mode de Caen. Cind am gustat mincarea din farfurie am simtit un gust puturos, infect de… mate. „Ce-i asta?“, l-am intrebat. Surizator, multumit, mi-a explicat ca mincarea – infecta – din farfuriile noastre i s-a parut intotdeauna, si lui, insuportabila. Si ca, de la stabilirea in Franta, s-a fortat ani de zile s-o manince, sa se obisnuiasca cu ea. De ce? O, pentru a simti ca s-a acomodat tarii, ca e de-al locului. „Dar eu n-am de gind sa ramin“, am protestat, rascolindu-mi frustrata cartofii pai din farfurie. Foarte multumit, cu un suris larg pe fata, Alexandru Vona a chemat chelnerul si mi-a comandat altceva.
Cerul instelat deasupra noastra
Ruxandra Cesereanu a studiat vreme de peste douazeci de ani socialismul real romanesc si a publicat mai multe carti de referinta despre acesta, incepind cu volumul despre literatura inchisorilor si terminind cu volumul despre marea rasturnare sau revolutia romana, ea fiind un specialist recunoscut in probleme ale socialismului romanesc. Transformind toata aceasta stiinta in proza, si-a publicat acum, sub un titlu de invidiat si rezonante… kantiene, Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013), un „roman“, spune ea, istoric despre comunismul romanesc. Prozatorii in general isi documenteaza romanele pe care le scriu. Ruxandra Cesereanu nu numai ca avea deja o vasta baza documentara, dar, peste tot ce a scris ea insasi, mentioneaza la sfirsitul romanului sau, drept documentare aparte si anume pentru Un singur cer deasupra lor, lista „surselor“. Si, de asemenea, adauga informatia ca si-a scris cartea anume pentru a le oferi studentilor ei o marturie epica despre comunismul romanesc. Practic, ea a incercat sa foloseasca forta persuasiva a artei pentru a spune aceeasi poveste pe care a mai spus-o o data, in limbajul precis al cercetarilor istoriografice, doar, doar o sa-i faca si pe cei tineri sa intuiasca ceea ce am trait si am simtit noi, cei care am vietuit in vechiul regim, in legatura cu comunismul.
Cartea este compusa minutios din proze scurte, fiecare cu alt personaj. Iar prin lectura de la cap la coada se alcatuieste „romanul“, descrierea uneia si aceleiasi realitati, lumea romaneasca de dupa al doilea razboi mondial pina la inclusiv evenimentele din decembrie 1989 si putin dupa. Pentru un om tinar, care n-a trait realitatea aceea, romanul este revelator si tulburator. Pentru mine, si presupun ca si pentru altii care au trait in timpul acela, romanul este insuportabil pur si simplu, pentru ca, cel putin pe mine – care recad, cu o usurinta teribila, in starea de teroare de dinainte –, naratiunile ma poarta inapoi, in spatiul acela fara nadejde din care abia am iesit si in uritenia lui morala.
Despre ce scrie, concret, romanciera: despre Lucretia, care-a fost in munti, si despre partizanii din munti, despre profesorul Margineanu, despre celebrul Turcanu si despre crimele infaptuite atunci senin de catre tot felul de insi picati in mecanismul opresiv, despre copii cu cheia la git care vad pentru prima data minunea unei mandarine, despre spitalele psihiatrice, in ambiguitatea lor fundamentala, despre cenzori, despre Ceausescu fata in fata cu logopedul si cu scritorii, despre soimii patriei, despre demolari, despre Elena Ceausescu, despre greco-catolici si despre bunicul ei, Vasile, mort la Roma, despre primul nostru presedinte post-revolutie, despre mineriade, despre Piata Universitatii si asa mai departe. Fiecare naratiune este proiectata dintr-o perspectiva ambigua si, prozastic vorbind, greu de realizat: este naratiunea unui autor omniscient care interfereaza cu monologul interior al personajului principal. Mai mult: si naratorul omniscient, si personajul care din cind in cind monologheaza sint blocati la un nivel infantil de cunoastere a lumii si de intelegere a ei. Adica nici naratorul si nici personajul nu inteleg tot si nu cuprind cu intelegerea decit parti ale lumii in care se misca. Iar asta da o senzatie de infantilism si de prizonierat al personajului intr-o lume cruda, din care a vazut si vede putin si din care intelege si mai putin si in care legea morala a fost aruncata in aer, in favoarea alteia, a-morale sau i-morale, dar atotstapinitoare. Prin aceasta tehnica literara, Ruxandra Cesereanu creeaza un univers inchis, sufoca(n)t, periculos – cum inchisa, sufoca(n)ta si periculoasa a fost lumea totalitara romaneasca din care abia am iesit.
In aceasta carte facuta din module independente, care pot fi citite si separat, lectura intregului pune in valoare tonurile diferite pe care le are prozatoarea, foarte bune fiind acele capitole despre grotescul lumii trecute. Stilistic vorbind, desi acest roman al Ruxandrei Cesereanu continua tonalitati din alte romane ale ei, el aduce si un sunet nou, mai putin rasfatat-senzual, dimpotriva: aspru, grotesc, sarcastic s.a.m.d. Cred ca e una dintre cele mai bune carti de proza din tot ce-a scris autoarea si una dintre cele mai bune din anul editorial in curs.
Titlul insusi e o poveste, caci imi place sa cred ca cerul de deasupra este acelasi cu cerul – instelat – al lui Kant; atita doar ca multe dintre personajele despre care scrie romanciera n-au avut nimic in comun cu partea a doua a sentintei kantiene, cu „legea morala in mine“. Am citit naratiunea Ruxandrei Cesereanu ca o trimitere directa la problema responsabilitatii morale pentru experimentul sau experimentele totalitare prin care a trecut lumea, noi cu ea, in secolul trecut.
Teze neterminate
Jurnal, 24 septembrie 2011. L-am visat azi-noapte pe Nae. Tocmai am terminat prima varianta a studiului despre el – ca diavol. In vis, imi corecta, amabil, niste erori de culegere, de litere. El si secretarul lui. Si de data asta, cind am lucrat despre el, mi-a facut toate figurile. Sigur, eram obisnuita din 1994, cind imi arunca cartile de pe rafturi, imi ascundea volumele si imi ratacea fisele. Asa a fost de fiecare data. Ieri mi-a disparut o carte din care voiam sa controlez un citat. O folosisem cu un minut inainte, nu iesisem din incapere, deci nu avea unde sa dispara. Am cautat-o tot mai enervata, luind metodic vrafurile de carti de pe birou, canapea, masuta, parchet. La sfirsit, suparata rau, am tipat: „Nae, da-mi cartea! Diavole, inceteaza cu glumele, tot o s-o gasesc! Da-mi-o! Acum!“. Si cartea a aparut chiar in fata computerului, unde o mai cautasem de o suta de ori si nu era. Am ris: „Vezi ca se poate?“, i-am spus. „Vezi ca ne putem intelege bine? Sa nu-mi mai faci asemenea giumbuslucuri, ca te ard!“
In fond, cu el ma inteleg bine. Stiu care ar fi putut fi valoarea lui de cind i-am citit Macelul si scrisoarea teribila catre Armand Calinescu. Plus publicistica, cronologic. Stiu care a fost cu adevarat rolul lui in interbelic. Cu diavolii cei mici pe care i-a puit in lume nu ma-nteleg, caci n-are nici unul nici pe departe nici anvergura lui, nici inteligenta lui, nici fairplay-ul lui. In intunecimea lui versatila si in metamorfozele lui perpetue, Nae Ionescu era onest – onestitatea omului care are o grandoare proprie. Baietii astia si fetele astea de azi, care-l adora saracindu-l, care-l iubesc precum fanii dintr-o povestire a lui Cortázar pe Glenda, astia, copiii lui degenerati de azi, astia sint rai in mod meschin si prostesc. Ei nu-mi plac – el, insa, cu el n-am treaba, ne intelegem de minune. Ca azi-noapte in vis.
AUTOAREA
Marta Petreu este profesor de istoria filosofiei romanesti la Universitatea „Babes-Bolyai“, Cluj, redactor-sef al revistei „Apostrof“. De aceeasi autoare la Editura Polirom: Diavolul si ucenicul sau. Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009, 2010), Acasa, pe Cimpia Armaghedonului (2011), Apocalipsa dupa Marta (2011), Cioran sau un trecut deocheat (2011), De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca (2011), Filosofia lui Caragiale (2012), O zi din viata mea fara durere (2012), Ionescu in tara tatalui (2012), Jocurile manierismului logic (2013), Filosofii paralele (2013).
CARTEA
Purtind numele unei rubrici din revista „Apostrof“, noul volum al Martei Petreu e o colectie de eseuri pe teme dintre cele mai variate, ce beneficiaza de aceeasi abordare nuantata si atenta la detalii cu care autoarea si-a obisnuit deja cititorii. De la Matei Calinescu la Norman Manea si de la Rotonda plopilor aprinsi a lui Valeriu Anania la corespondenta si jurnalele lui Mihail Bulgakov, personalitati marcante si opere din literatura romana si universala sint analizate cu argumente pertinente si puncte de vedere nu de putine ori surprinzatoare. O addenda cuprinde prelegerea sustinuta de Marta Petreu in cadrul unui simpozion pe marginea receptarii de catre critici a volumului Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian.
Din cuprins: Lovinescu • Zaciu, schite pentru portret • Malancioiu sau femeia care seamana cu Antigona • Cu si despre Cioran • Patapievici sau discurs asupra metodei • Comunismul prin concepte si biografii neromantate • Romania lui Moshe Idel