– Fragment –
Albastru
Calculatoarele fisiie amortite si logo-ul firmei se izbeste de marginile ecranului, intr-un screen saver conform cu identitatea grafica a companiei. Nuante de albastru.
In timp ce narile mi se latesc de la un cascat inabusit, deplasez cu greu mina dreapta pe mouse-ul cu deviza imprimata: responsabilitate, unitate, eficienta. Misc de el aiurea si ecranul se trezeste, dezvaluind prima pagina din site-ul firmei. Nuante de albastru.
Sintem in sala de sedinte toata echipa, la fix sase luni dupa ce ne-am angajat, pentru o recapitulare a trainingului initial, pentru ca ei sa se asigure ca n-am uitat, ca mergem inspre bine. Sara e linga panoul pe care a proiectat acelasi Power-Point ca prima data, sintem la pagina cu calitatile unui agent de relatii cu clientii. Sta in fata noastra, in bataia proiectorului, desene si bucati de text i se latesc pe fata. Ma chinui sa le deslusesc, ma intereseaza sa le deslusesc mai mult decit daca ar fi fost pur si simplu afisate pe perete, mici enigme prin porii de pe fata ei si ea cu ochii mijiti in proiector, pretinzind ca ne priveste. Isi intoarce usor capul din cind in cind, de parca ar vrea sa se bronzeze uniform.
Ne pregatim din nou pentru aceleasi joculete, numele de culori si de orase pe care le amestecam intr-o palarie si dupa aia nu mai stiu ce se intimpla cu ele.
Azi-dimineata n-am auzit cind a sunat ceasul si m-am trezit la o ora la care trebuia deja sa fiu in autobuzul 104, apropiindu-ma de Unirii, de unde urma sa iau mai departe metroul.
Am sarit din pat, m-am imbracat la intimplare, n-am mai avut timp sa ma spal pe dinti sau sa maninc, doar m-am bucurat c-aveam in geanta o ultima pernuta de guma mentolata, pe care m-am chinuit s-o desfac pina la colt.
Am bagat pernuta in gura, am deschis portiera unui taxi parcat la colt, m-am aruncat in spate si am spus: strada Sfintii Voievozi, numarul paispe. ?oferul si-a dat capul usor pe spate cu un „ma lasi“ in gind, urma sa fie o cursa de doar 15 lei si stiam ca se intimpla frecvent sa te refuze daca nu li se parea rentabil. M-as fi aruncat la picioarele lui si as fi inceput sa pling sa ma duca la lucru ca vintul si ca gindul daca mi-ar fi spus ceva, era vital s-ajung la timp la birou, compania tine la punctualitate, iar Cristi de la planning e neindurator. In opt ore de lucru avem pauza cumulata de doar treizeci de minute, mi-am calculat trei pipi si un sendvis pe zi, daca la baie te apuca mai mult de un pipi, iti iei adio de la sendvis pe ziua aia. Chiar si asa, ma straduiesc sa nu ies des la toaleta, adica incerc sa nu consum mai mult de un litru de apa pe zi, adica doua sticlute de jumate de apa salcie, pe care le asaza gratis in frigiderele mici si transparente lipite de cite un perete din loc in loc. Din partea firmei. Totul e supus unui continuu proces de evaluare aici, am trecut la sticlutele de jumate de apa fiindca „fintinile“ cu bidoane mari au fost evaluate prost. Femeile de serviciu trebuiau sa roage mereu cite un baiat sa ridice bidonul si pentru asta baietii le-au evaluat prost si pe femei. Acum vin linistite cu cite un bax pe burta, se pun in genunchi si asaza sticlutele frumos in frigiderele pitice. Si asta din ora in ora, fiindca sticlutele dispar imediat. Sintem multi pe platoul de productie, siruri lungi cu zeci de birouri cubice, iar pe margini sau in colturi, izolati, supervizorii care asculta apeluri. La cald sau la rece. In direct sau inregistrate. Cu castile pe urechi, trag la cruciulite in fisele de evaluare, o suta de rinduri pentru o suta de puncte, pentru fiecare punct trebuie sa indeplinesti criterii.
Sara e formatoarea noastra. Pe ea n-am evaluat-o inca. Daca franceza ei nativa n-ar fi muzica pentru urechile mele, fisa ei ar fi o mare cruce. Zimbeste enorm. Ne-a zis si noua: la sfirsitul zilei de lucru, aici trebuie sa va doara, tragind cu aratatoarele de pielea pometilor in sus.
A ajuns cu prezentarea la piramida, ce vreau sa zic 100%, ce zic 80%, ce aude celalalt 60%, ce intelege celalalt 40%, ce retine si e capabil sa formuleze (care e lung si ingramadit in virful piramidei rasturnate, cu „formuleze“ despartit in silabe) 20% si cu mina pe perete si cu degetele rasfirate pe ultimul segment, privind cu zimbetul in ochi in reflector, ne zice:
— Noi trebuie sa ne straduim sa fim aici.
Pe paravanul frontal al biroului cubic, de la un capat la altul, fiecare dintre noi are o oglinda in care sa se vada cind are clientul in casti. Sa ne amintim sa zimbim, ca zimbetul se simte in toate. Mai ales in voce.
— Si nu uitati, initiativa despartirii trebuie sa ne apartina noua.
Daca uit sa le zic de trei ori numele in timpul apelului, le zic repede de trei ori la sfirsit. Scopul nostru: sa nu generam recontact. Il rezolvi sau il expediezi la alt nivel.
Daca intirzii mai mult de un sfert de ora, prima ora ti se taie din program. Ai o zi de lucru de doar sapte ore, iar bonurile de masa sint pentru zile complete, de opt ore. Daca intirzii mai mult de un sfert de ora, pierzi un bon.
Azi am intirziat douazeci de minute. De fapt, doar cincisprezece pina sa intru pe usa principala si sa-l salut pe domnul de la paza, care statea in spatele peretelui de sticla ce da inspre strada si se uita afara cum ninge si face noroi. N-avea voie sa iasa din cladire. Daca iesea, probabil ca tiuia tot.
Am intrat la si un sfert, dar pina mi-am trecut ecusonul magnetic prin toate fantele, pina mi s-a aprobat accesul in hol, in lift, la etaj, in departament, pina m-a evaluat cladirea si s-a hotarit sa ma primeasca, au mai trecut cinci minute bune. Am intrat alergind pe usa platoului de productie si am facut un ocol de vreo zece pasi pina la planning. Am bagat capul inauntru si m-am uitat la Cristi. A strins din buze si a ridicat o sprinceana, de parca pe banii lui as fi intirziat. De parca si-ar fi luat comision din cit ar fi putut sa ne penalizeze.
I-am spus:
— Scuze.
Ar fi urmat povestea in amanunt, dar m-a intrerupt:
— Asta e.
In sala de sedinte ne-au luat dupa prinz.
Sara ne prezinta o situatie. Ne sugereaza sa fim atenti, dar n-avem voie sa notam. Urmeaza un joc de perspicacitate, imi placeau astea cind eram eleva, imi ieseau. Poate-mi iese si acum. De cind m-am angajat, la toate evaluarile ies ultima din echipa. In afara de Eddy, nu e nimeni mai de Doamne-ajuta, acesti oameni atit de putin sclipitori si eu, care ma consider mult mai buna decit ei, atit de buna incit rezultatele slabe la evaluari ma deconcerteaza. Limba pe care o vorbim e contaminata de franceza, angajatorul nostru e francez, mimam ca sintem francezi, in ciuda unui „accent lejer“. Cind am inceput sa lucram, si-a luat fiecare cite un nume international. Ale noastre ar fi dat prost la client.
Deci zice Sara: Miki si Letisia au fost gasiti morti in camera lor. Pe jos, un borcan spart si apa imprastiata. Semne de furtuna. Apartamentul inchis pe dinafara. Aveti trei intrebari ca sa aflati ce s-a intimplat.
Cristi baga capul pe usa si o intreaba pe Sara, cu r-uri romanesti, daca mai are mult pina termina. Mereu pierde la evaluari pentru accentele pe care le rateaza in emailuri. Urmeaza el. Urmeaza sa intre el la proiector sa ne reaminteasca cum sa ne inscriem dezideratele in sistem si sa ne planificam turele. Cum sa nu ne ducem la baie toti in acelasi timp. Sa ne reaminteasca de subventia la ochelari daca ti-au crescut dioptriile cit ai stat la ei.
Se pun multe intrebari, dar nu ghiceste nimeni ce s-a intimplat, Sara zimbeste victorioasa, Miki si Letisia erau doi pestisori, a batut vintul si a rasturnat borcanul. Nimeni nu gusta poanta. Si apoi vine morala: nu m-ati intrebat esentialul. Nu m-ati intrebat direct ce s-a intimplat. Ca sa vedeti cit bijbiim in viata daca nu stim sa intrebam direct esentialul.
Intrebati-l esentialul pe client.
Zimbeste victorioasa in fata unor copii plictisiti, pentru care sedintele astea nu sint decit un prilej de a-si da castile jos de pe urechi, de a scapa de valul de apeluri.
Cristi asteapta linga usa. Am de gind sa fiu atenta la tot ce zice si sa pun intrebari. Sa fiu binevoitoare fata de toate eforturile companiei, fiindca voi incerca sa-mi recuperez bonul de masa pe ziua de azi.
Cit se face schimbul intre vorbitori, timp in care noi avem doua-trei minute in care putem merge la baie, Eddy imi sopteste ca si-a gasit de lucru in alta parte. In sfirsit, dupa sase luni. Voia sa plece din prima zi. A venit in Romania pentru ca relatia lui sa aiba o sansa, a cunoscut-o pe iubita lui, Claudia, pe un site de limbi straine, invatau amindoi ceva, portugheza sau ceva pe-aici. Eddy e din Paris. Tocmai a terminat facultatea anul asta si a renuntat la un job in cercetare pe inginerie nucleara ca sa vina operator de relatii cu clientii in Bucuresti. Am fost la interviu impreuna, in aceeasi zi. Ultimul interviu, vreau sa zic, acela in care trebuia sa ne valideze angajatorul francez, pentru ca inainte de asta, mai venisem de vreo trei ori pe la firma (si-n perioada aia pe la inca vreo trei-patru companii similare), dadusem teste de gramatica si alcatuisem compuneri despre viitorul meu in toate limbile pe care le stiam. Imi venea greata de la viitorul meu.
La interviu am asteptat pe hol unul linga altul, pina cind o Mihaela de la RH a venit si ne-a spus sa ne pregatim, nu intelegeam de ce se chinuie in franceza si apoi am inteles, cind i-a zis lui ca va intra ultimul, ca sa nu ridice din start stacheta, fiind nativ.
Ne-am reintilnit in prima zi de lucru, prima zi din trainingul de doua saptamini. A stat linga mine si i-am mai tradus la cursul de protectia muncii, care era in romana, am inceput sa rid cind ne-a zis sa fim atenti cum coborim scarile la metrou, sa nu desfasuram alte activitati in timp ce coborim, gen sa numaram banii, fiindca riscam sa ne accidentam. Daca e in drum spre munca, atunci va fi accident de munca. Daca pici pe scarile de la metrou in timp ce numeri bani in drum spre lucru, atunci e accident de munca. Si el m-a intrebat de ce rid si eu i-am explicat in soapta, frustrata de pronuntia imperfecta, si m-am trezit ca in pauza de prinz stau linga el la bucatarie pe scaunele inalte de bar, iar el imi zice de Claudia. Scaunele sint incomode, alunec de pe ele, dar nu ajung la podea, asa ca pun piciorul pe bara de la scaunul lui, ma sprijin in scaunul lui si picioarele ni se ating usor, simt in blugii mei cum ma ating de blugii lui, iar el imi zice ca pe Claudia o suna parintii de trei ori pe zi, cum e posibil, si ca e ciudat ca vorbim atit la telefon si ca scuipam atit pe strada.
— Eu nu scuip, am zis.
— Da, nu ziceam de tine.
Face socoteli cu voce tare, jobul din Franta de trei mii de euro, dar cit e chiria in Paris, cit e mincarea, plus ca si-a dat seama deja ca pe aceasta Claudia n-o va convinge niciodata sa se mute in Franta. Si ce fac daca stau trei ani intr-un call center si vad ca nu iese?
— Esti tinar, ii zic. Ai tot timpul sa nu iasa.
Nici mie nu mi-a iesit nimic pina acum si sint sigura ca nici asta. Si la mine nu e un sacrificiu in numele unei relatii, e doar un sacrificiu si atit. Un sacrificiu pentru chirie.
Cristi s-a instalat si n-am apucat sa ma duc la baie, am deja, dupa atitea luni, un reflex de a calcula minute libere, jumatati de minut libere, de a rezolva rapid chestiunea baia. Calculatoarele le-am trecut pe „convocation RH“, adica ne-au chemat de la resurse umane, pentru fiecare brief sau „session qualité“ – in care ne critica apelurile – trebuie sa trecem pe „convocation RH“, chiar si inainte de simularea pentru cutremur am trecut sistemul pe „convocation RH“, dar geanta am lasat-o acolo.
Cristi isi pregateste slide-urile, isi pregateste franceza, vocabularul limitat la activitatile departamentului sau, pe care, dupa atitia ani, inca nu l-a rulat. E paranoic sa nu-i scape ceva in engleza, zice mesaje indezirabile si ferestre publicitare intempestive, el nu baneaza pe nimeni, el proscrie, iar pe hol, cu fratii lui, vorbeste de o maniera cordiala.
In afara de Eddy, in sala sint numai romani si Cristi se pregateste sa inceapa cu un „Alors…“.
Imi calculez jumatatea de minut si ma ridic si ma duc la el, ii zic:
— Scuze pentru azi-dimineata, o sa ramin dupa program. Mai ramin juma’ de ora.
Ride fara sa-si ridice privirea din monitor si spune:
— Unde sa mai ramii, ca-ti vine schimbul si-ti ia calculatorul…
Aici nu poti sa repari nimic.
— Hai, ma Cristi, te rog, nu-mi taia bonul.
Se indreapta de spate, se uita pe perete daca se proiecteaza ce trebuie, jubileaza si trage de starea asta cit mai mult.
Se uita in sfirsit la mine, se uita un pic in sus pentru ca eu sint mai inalta, desi acum, din privirea lui, e clar ca se simte calare pe toata lumea.
— Am dat si bani la taxi sa ajung mai repede…
— Si sint eu de vina?
Ma asez la loc, pe scaunul meu, Eddy ma intreaba:
— Ce i-ai zis?
—Nu, nimic. Incercam sa ma scuz c-am intirziat.
AUTOAREA
Lavinia Braniste s-a nascut in 1983, la Braila. A studiat limbi straine la Cluj-Napoca si Bucuresti. A debutat in 2006 cu volumul de poezii Povesti cu mine (Paralela 45), dupa care a urmat un volum de proza scurta, Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare), in 2011.
CARTEA
Intruchipari ale omului modern preocupat de cariera si de statutul sau in societate, personajele Laviniei Braniste viseaza la imbogatire si recunoastere sociala, uitind de familie si de cei apropiati. De multe ori insa, munca pina la epuizare, obsesia pentru propria imagine si indepartarea de prieteni pot avea consecinte nebanuite. Fiecare text al Escapadei reda, subtil-ironic, imaginea mult amplificata a unei probleme provocate de stilul de viata actual. Munca intr-o mare companie, lumea universitara, intimplari marunte sau relatii esuate devin puncte de plecare pentru povesti cu tilc, pline de farmec, al caror final este de multe ori lasat in voia imaginatiei cititorului.
Galerie foto
