Daca pina acum se vorbea, in cazul ei, despre poem in proza, proza lirica si alte asemenea animale mitologice, Ana Maria Sandu publica la sfirsitul anului 2013 o carte in care adauga respectivelor combinatii si elementul eseistic. Alearga este o meditatie asupra relatiei deloc comode dintre corporalitate, timp, memorie si creatie. O lectie de anatomie sustinuta intr-un amfiteatru unde n-a reusit sa apara decit un student care afla, cu neplacuta surprindere, ca materialul disectiei va fi chiar el.
Doar in aparenta, pentru ca ceea ce este asezat aici pe masa de disectie este o fisie din viata unui om, sub ochii cititorului se deruleaza un rit de trecere, o perioada sinistra, a maturizarii fortate cind ti-e foarte greu sa mai mimezi apartenenta la ceea ce cu orgoliu numeai, parca acum doi-trei ani, tinerete. Frica de batrinete, lupta impotriva semnelor pe care ti le trimite propriul corp, relatia teribila cu diferitii izotopi (speri) de care-ti amintesc toate cartile pe care le-ai scris, la virste diferite, si o stare de nesiguranta pe care ti-o da pozitionarea simultana in trei teritorii: cel care esti, cel care devii si cel pe care-l compun amintirile.
Bineinteles ca prima comparatie care-ti vine in minte (asa s-a intimplat in cazul meu) este cu non-fictiunea lui Murakami, care povesteste cum pe la 35 (sper sa nu ma-nsel), dupa ani de baute, nopti pierdute si chain-smoking, renunta la genul acesta de viata si devine maratonist. Da, Murakami isi permite sa faca treaba asta, de la inaltimea zecilor de milioane de carti vindute care iti pot induce sentimentul ca (Dumnezeule!) ai ales calea cea dreapta, ai reusit in viata. Cartea Anei Maria Sandu e mult mai interesanta, iar certitudinea imi vine tocmai din precaritatea acelui Eu care vorbeste, gindeste si scrie in Alearga. Un scriitor roman nu poate avea acea privire inapoi orgolioasa, total lipsita de minie, pe care o afiseaza un autor de bestseller. Pentru ca scriitorul roman sta, pina la moarte, sub semnul precaritatii. Mai ales cind vorbim despre unul/una care refuza sa faca orice fel de concesii.
„De unde a venit mirosul asta exploziv si gretos de 40-? Mai e atit de putin pina se face dimineata. Il recunosc si il adulmec. Cariera combinata cu fericire conjugala, copil mic, cura de slabire postnatala, cautat un apartament mai mare, aici si acum, ca intr-o reclama la o marca celebra pentru crema de miini. Atunci vom fi destul de multi. Neaparat intr-un loc cald si cu mare. Printre picioarele noastre se vor incurca niste copii zimbitori. Ne vom descalta, ne vom sufleca pantalonii si vom cauta scoici. N-o sa ai cum sa nu ne recunosti. O sa te opresti si o sa ne privesti minute in sir.“
Ana Maria Sandu care scrie aceste rinduri este aceeasi care-si asuma multiplele identitati structurate de memorie in volumul din 2003, Din amintirile unui Chelbasan, dar care, atunci, isi raporta acele identitati la un altul, la un barbat. Pentru ca sondarea Eului avea atunci doua repere: memoria personala (Chelbasan este, la rigoare, eroul unei povesti, al unui bildungsroman poematic) ordonata narativ si alteritatea amoroasa, dez-ordonata secvential. Erau acolo doua miscari in sensuri opuse (imaginati-va o masina intersectindu-se cu propria imagine pe autostrada): dezordinea amintirilor era ordonata de mintea unui scriitor, iar ordinea fortata dintr-o relatie (orice TU-EU are nevoie de ordine) era descompusa de inteligenta emotionala a „naratoarei“: „Dupa ce m-am culcat prima data cu un tip,/ m-am gindit cu drag la trupurile mele de atunci:/ unul de bebelus chel, altul linga o bicicleta,/ apoi cel de pe marginea unui bazin,/ cu putina burtica si cu sinii usormijiti,/ mai tirziu cu forme ascunse, abia apoi unul banal,/ itit de sub bluza neagra de bumbac si de sub blugii usorevazati./ Atunci, in acea seara de iarna, le-ai avut pe toate,/ le-ai patruns unul cite unul/ erai dezorientat,/ ma cautai printre atitea rinduri de ane straine/ si fiecare dintre fetitele ana avea de spus o poveste./…./ Invelisuri calde, aneincretitesi umede/ te asteptau sa le readuci la viata./ Atunci ti-am privit ochii si fesele rotunde./ Nu mai erai decit un madular albastru,/ atit de putin mai ramasese din tine./ Dar traiau si Ana si Chelbasan.“
De la ordine la dezordine
Dupa zece ani, scriitoarea nu mai simte nevoie ordinii, ba chiar as spune ca se lasa cu voluptate in voia dezordinii marcate textual prin secventialitate, fragmentaritate si imbinarea unei false narativitati cu pasaje de meditatie sau cu impresii de lectura. Cele doua carti se continua una pe cealalta intr-o imbinare perfecta si cred ca nu este exclusa o lectura a rebours: in orice caz, Alearga trimite la Chelbasan.
Miscarea mecanica a alergarii lasa loc deschis gindirii, emotiilor, unor meditatii golite de incarcatura deprimanta pe care le-o confera stagnarea. In mod paradoxal, aceasta stagnare face mult mai pregnanta trecerea, degradarea, visarea ca de opioman la vitejiile iubirilor trecute. Poate ca va suna a truism, insa alergarea, metafora centrala a cartii, este cea care lasa iluzia unei treceri mult mai incetinite a timpului. Intr-o lume care preamareste tineretea, uneori tineretea vesnica (your40s are thenew20s, urla o antrenoare de gym de undeva, din background), simti nevoia sa te decupezi din aceasta isterie generalizata, pompata cu steroizi. Asta face Chelbasan, la 30+, se agata din rasputeri de un strat adinc acoperit de infinite alte straturi, de o candoare pe care nu-si doreste s-o piarda si pe care, din fericire, inca o are. Cu fiecare pas pe care alergatoarea il face, lasa pe asfaltul parcului aceste straturi suprapuse si impuse de viata, de societate, de cultura, asemeni unui sarpe care se regenereaza pe o stinca arsa de soare.
Ana Maria Sandu, Alearga, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
