Si atunci, si acum, si in anii dintre ieri si azi, in gazetaria noastra s-au infiripat tabere. Probabil, asa e peste tot in lume, in profesiile ce nu lucreaza intotdeauna cu masuri exacte. Lumea noastra de atunci avea o consistenta doza de duiosie, care se regasea citeodata si in continutul editorial al jurnalelor. Duiosiile discursului tiparit erau insa dublate de date. Erau sustinute prin continut. Stiti cit de greu este sa obtii ceea ce unii numesc „carnea“ unui text? Sa te documentezi, sa iti faci surse, sa le intretii, sa-ti risti pielea publicind chestiuni care deranjeaza, intr-o tara in care jurnalistul nu are aproape nici un fel de protectie? Cu toate astea, nu putini au fost cei care si-au respectat drumul ales. N-au luat-o pe poteci mai umbroase, nici nu au incercat sa taie drumul. Unii au primit condamnari la inchisoare, altii au fost pusi sa plateasca despagubiri aberante. De cele mai multe ori, li s-au incalcat drepturi elementare. Nu-mi amintesc ca vreunul dintre ei sa fi pozat in victima sau in erou.
Imi amintesc ca, in anii ’90 , presa avea o credibilitate fantastica. Unii pun asta pe seama „contractului de lectura“. Si nu gresesc absolut deloc. Ca orice act de tipul asta, fie el si simbolic, contractul de lectura presupune drepturi si obligatii. In cazul presei, contractul este usor inclinat, cind ajungi la „obligatii“, inspre jurnalist. Trebuie sa fii absolut sigur de o informatie inainte de a o publica, nu doar pentru ca este un minimal act sanitar, ci fiindca vei fi intotdeauna cintarit pe toate partile. Textele iti vor fi rastalmacite, intoarse pe dos, unii vor incerca sa te „agate“ cu ceva, altii, sa te puna intr-o lumina proasta. Credibilitatea se cistiga greu si se pierde usor, fiindca publicul nu e o suma de oameni fara personalitate: unii te suspecteaza de diverse jocuri, altii se simt deranjati de cele publicate, in general, nimeni nu primeste dezvaluirile sau opiniile incomode fara o minima digestie.
In presa ultimilor zece ani, tot mai saraca in tiraje si audiente, s-a intimplat ceva semnificativ de tragic: o buna parte dintre cei care erau odata jurnalisti au uitat regulile meseriei. Din gazetari, unii au ajuns moderatori de reality-show-uri. Din profesionisti cu instinctele tipice meseriei, unii s-au transformat in parerologi. In fapt, unii dintre oamenii care faceau presa adevarata au ajuns cazuri emblematice de malpraxis media. La umbra acestor jurnalisti-zombie, iedera „gurnalistilor“ a crescut in voie. Multa lume vorbeste despre schimbarea paradigmei, despre tranzitia de la print la publicatiile online. Inainte de asta, ar trebui sa ne preocupe o alta schimbare de paradigma: aia a demnitatii profesionale.
Astazi, o buna parte a presei a ajuns sa construiasca produse de un activism politic ingrozitor. Unii sint „basisti“, altii, „uselisti“. Daca le spui ca neutralitatea si ratiunea sint singurele arme pe care trebuie sa le scoata din teaca un jurnalist onest, primesti in freza doua rinduri de scuipati: pe primul scrie „huo, uselistule!“, pe ceilalti, „huo, basistule!“. Am trait-o zilele trecute, cind niste fosti gazetari, sustinatori publici ai lui Traian Basescu, au initiat o actiune de protest fata de niste pseudojurnalisti de la Antena 3. Mi-am exprimat si eu, si o parte a colegilor mei care mai credem in naivitatile povestite mai sus, rezervele. Am fost automat exclusi din rindul „dreptcredinciosilor“. Sincer, am luat-o ca pe un certificat de calitate.
In ziua in care dinsii vor lasa datul cu parerea pentru cautat, documentat si dovedit, voi semna cu zece miini toate petitiile lor. Din pacate, deocamdata, gazetaria pe care ei o inteleg se fundamenteaza pe false demonstratii, care pornesc de la „pentru ca“. Au uitat ca meseria asta incepe cu cautarea complicata a raspunsurilor derivate din intrebarea „de ce?“.