Mai intii, un recital uluitor de aerisit si cristalin: Sarah Brightman – Dreamchaser Live, 2013, Simha, LLC. Marturisesc: am vazut toate concertele divei, cele puse pe DVD, am aplaudat-o si la Bucuresti, si la Jocurile Olimpice de la Beijing, si nu ma asteptam sa vina cu ceva surprinzator de nou. Filmat cu relativ putini spectatori, foarte norocosi, in studioul Elstree din Londra, de Cinefromage Production si regizat de Dick Carruthers, show-ul se bazeaza pe ideile artistei si-ale lui Anthony Van Laast. Sarah, muzicienii care o acompaniaza, dansatoarele care anima spatiul scenei sint parca striviti de ecranul urias ce tine loc de cortina si decor, bulversind ideea clasica de punere in scena prin revarsarea unor animatii tridimensionale, ingenios alese. Dinamica imaginii scoate in relief hieratismul sopranei, a carei gestica minimala se potriveste cu puritatea muzicii. Explozii intergalactice, geometrii moebice, flacari, raze de lumina si de laser, plus un castel medieval pe superba Phantom of The Opera, totul dublat in film cu efecte obisnuite postproductiilor pretentioase. Implinita la trup, Sarah nu-si ascunde rotunjimile in volanele rochiilor schimbate cam la fiecare melodie. Toaletele pastreaza citeva elemente de recuzita ale operei, intr-o croiala moderna, ce innobileaza stilul muzical crossover. 12 piese „clasice“ din repertoriul ce-a facut-o faimoasa dincolo de peretii metropolitani, plus doua bonusuri (intre care unul e o prelucrare nu prea inspirata, cred, a cintecului Scarborrough Fair, mai reusit in varianta impusa de Candice Night, diva lui Ritchie Blackmore). Fireste, hotarind sa includa si aria cea mai celebra din opera contemporana, compusa special de Andrew Lloyd-Webber, toata lumea astepta nota finala, in cel mai inalt registru scris pentru o soprana care a fost si solista de trupa pop (cu un hit Top 10 in 1978). Stralucirea lui Sarah nu vine de la vocea sa, ci de la (ne)miscarea-i statuara. Intr-o industrie in care toate femeiustele se agita de zor ca sa socheze prin contorsiuni dezbracate, Brightman cucereste prin eleganta si firesc. O mentiune aparte pentru coloana sonora, nu stiu daca prelucrata in studio: este cel mai bun surround din concert pe care l-am auzit.
Despre Metallica – Through the Never, 2013, Blackened, ar trebui sa scriu un articol mult mai lung. Dupa vizionarea filmului in format IMAX, pot spune ca baietii au aceeasi rautate si buna dispozitie cu care impresioneaza de la inceputuri. Dar miza acestei pelicule nu-i forma in care se afla trupa la jumatatea lunii august 2012, cind a fost inregistrat concertul. Noutatea, ca un pariu pe care Nimrod Antal, regizorul, pare sa-l cistige, vine din imbinarea originala si amplu lucrata a filmarilor „clasice“ de arena cu secvente intimplate pe aceeasi scena, dar „lipite“ ca efecte FX, demne de seriale SF sau de jocuri computerizate. Scenariul puncteaza citeva dintre locurile comune industriei rock si anturajului heavy-metal, cu umor discret si trimiteri pe care initiatii le pricep usor. Apoi, se remarca tema vesnicei dispute pe care politia si fortele conservatoare o au cu rockerii. Sa fii de partea celor din urma e o optiune de la sine inteleasa. Greu de suportat e violenta, ilustrata intr-un mod cit se poate de percutant. N-ai incotro, daca te pretinzi metalist, treci prin infernul imagistic, proba de barbatie si modalitate de antrenament. Mai departe, alegi daca te dezlantui in vreun razboi pe tarimuri salbatice sau numai ca head-banger in tarcul de linga estrada in forma de secure, unde citeva zeci de tipi duri se imping haotic…
Predispozitia showbiz-ului de-a utiliza noile jucarii Hi-Tech pentru cistigarea publicului tinar e veche. Nu intotdeauna fericita, dar prinde.