Probabil, asemenea altor dirijori ce si-au impletit strins viata cu muzica, dar au facut-o cu o nesfirsita modestie si daruire, mostenirea sa va fi la un moment dat reevaluata. In mod sigur, o serie din imprimarile ultimilor peste zece ani – timp in care s-a luptat cu cancerul – realizate la Lucerna, cu formidabila sa noua Orchestra a Festivalului, vor ramine peste timp… Cu siguranta, cea de-a noua simfonie a lui Mahler, imprimata pe disc, pe DVD si in format Blue Ray la editia din 2010 a Festivalului.
Este, altfel, punctul de referinta de la care pornea unul din cele mai frumoase omagii aduse lui Abbado si unele din cele mai pline de miez pagini scrise vreodata despre muzica in devenire. Autorul lor, muzicologul si realizatorul radio Tom Service, le-a publicat nu de mult, intr-un volum cu un titlu semnificativ: Music as Alchemy (Londra, 2012)*. Daca vreti sa intelegeti felul specific in care Abbado cladeste si traieste muzica si, implicit, ceea ce il face un caz de exceptie ca dirijor, merita citite cele aproximativ 40 de pagini pe care i le dedica Tom Service.
Finalul Simfoniei a 9-a, aminteste el, reprezinta „cea mai lenta piesa a lui Mahler si calatoria sa emotionala dusa pina la totala extremitate. Daca privesti pagina finala a partiturii, muzica arata asa cum suna, ca filamente ale melodiilor pe care le-ai ascultat timp de jumatate de ora in ultima miscare. Ele se transforma intr-o tesatura de fire fine ca borangicul, apoi in ramasitele unei pinze de paianjen, parte a unei distilari a materialului muzical, marcata sa fie cintata tot mai incet, tot mai lent. […] Cea din urma bara este marcata ersterbend, «murind», ca si cum interpretii ar mai fi avut nevoie de vreo cheie despre ceea ce semnifica piesa. Aceasta este o muzica primejdioasa de ascultat si de cintat. Atunci cind concentrarea unui singur ascultator din public este mai putin decit totala, aceste filamente de sunet si memorie devin cu mult prea delicate: o singura tuse, un singur fisiit de picioare, pentru a nu mai vorbi de un telefon mobil, ruineaza puterea magica a momentului. Pentru interpreti, momentul este si mai delicat. Fizicalitatea miscarilor pe care le fac pe instrumentele lor, unde fiecare tremur al arcusului unui violonist, altist sau violoncelist este pus sub un microscop neiertator, se traduce in sunet. Orice depaseste cea mai tacuta atingere a parului arcusului pe coarda poate deveni o rana pe liniste, orice alunecare nedorita a miinii sau bratului, sau chiar inaudibila respiratie profunda, poate ruina atmosfera acestei treceri a timpului muzical“.
La Lucerna, scrie Tom Service, gratie lui Abbado si instrumentistilor sai exceptionali, spectacolul orchestral a oferit „un soi special de cunoastere si experienta, care a transcendat limitele a ceea ce chiar Mahler si-ar fi imaginat pentru simfonia lui. […] La Lucerna s-a petrecut ceva extraordinar dupa ce simfonia s-a sfirsit. Ceea ce s-a petrecut in fapt a fost ca ea nu s-a incheiat. In loc, in separarea de notele finale ale muzicii – sfirsitul sunetului, dar nu a substantei Simfoniei a 9-a de Mahler – linistea colectiva a publicului si a muzicienilor a fost asemenea unei calatorii intr-o alta dimensiune. […] Intr-un fenomen ce ar putea fi definit doar de fizica cuantica, acea disipare a sunetului a dezvaluit un alt univers, exact in momentul in care [sunetul] a disparut din urechile noastre si din constiinta noastra senzoriala.“
Am fost martor in fata televizorului la acest concert unic si la momentul final al simfoniei mahleriene dirijata de Abbado, evocate in cartea sa de criticul britanic si nu cred ca exagereaza in vreun fel sub imperiul emotiei. Si fie-mi iertat daca nu am nimic de adaugat personal despre Claudio Abbado, pe care l-am descoperit in anii ’80, la Londra, pe cind conducea London Symphony Orchestra la Barbican. As vrea doar sa va alatur omagierii dirijorului italian disparut, indemnindu-va sa ascultati acest concert unic…
*Tom Service, Music as Alchemy. Journeys with Great Conductors and their Orchestras, Faber and Faber, Londra, 2012, 292 p.