Acesta, spre deosebire de Balosu cel interesat de valorile materiale, era o natura contemplativa. El iesea pe stanoaga si fumul tigarii lui se ducea, incetisor, in sus, intr-un timp care inca avea rabdare cu oamenii. Pina la urma, protagonistul cel linistit taia salcimul (axis mundi), fapt ce anunta simbolic destramarea lumii sale.
Era in aceasta interpretare datorata criticii generatiei ’60 o replica data comentatorilor din epoca realismului socialist, care discutau Morometii exclusiv in grila luptei de clasa. Pentru criticii anilor ’50, lumea taraneasca romaneasca nu putea supravietui, istoric. Nu se intelegea prea bine daca aceasta era vina clasei taranesti sau, dimpotriva, a epocii burghezo-mosieresti in care era asuprita. Cert era ca lumea lui Moromete se apropiase, cu ultimele pagini ale romanului aparut in 1955, de scadenta si ca timpurile noi aveau sa rezolve contradictiile structurale ale trecutului impovarator. (Cit de frumos le-au rezolvat, s-a putut vedea in Morometii, II.)
Prins la mijloc intre cele doua interpretari, una ideologizata, alta estetizanta, marele personaj al lui Marin Preda nu se lasa explicat convingator prin nici una. Caci el nu este un exponent finalmente sanctionat al lumii burghezo-mosieresti, dupa cum nu e un „filozof“ rural interesat exclusiv de spectacolul pur al lumii.
El apare ca un cap de familie amestecata si conflictuala si il vedem asaltat inca din debutul romanului de probleme pe care trebuie sa le rezolve. El si nu altcineva. El are de platit fonciirea, de achitat rata anuala la Banca, de returnat o datorie catre Aristide; pe el il preocupa taxele de internat ale lui Niculae. Pe el il urasc tot mai mult fiii din prima casatorie; la el alearga Catrina si fetele „ei“, sa le apere; spre el se indreapta rugamintile fierbinti ale mezinului studios.
„Lenesul“ si „individualistul“ Ilie Moromete gindeste deci familial. Intr-adevar, trage chiulul la cimp, dar isi asuma un rol organizatoric-decizional ce poate fi devoalat nu numai pe versantul comic, ci si pe cel dramatic al existentei sale. Protagonistul nu este de unul singur (si numai pentru el insusi) in aceasta lume citusi de putin idilica. In timp ce criticii marxisti condamnau epoca interbelica pentru presiunea capitalista asupra „bietului“ personaj, criticii estetizanti din generatia urmatoare vor dilua pina la eliminare complexul socio-istoric, pentru a supracontura profilul morometian.
Eu cred insa ca acest profil se contureaza tocmai prin raportare la cotidianul atit de problematic al lui Moromete. Iar cotidianul sau problematic noi l-am putut intelege cu adevarat abia dupa 1990, cind au reaparut in Romania conditiile economiei de piata, fie ea si originala. Si cu cit descoperim elementele si aspectele capitalismului, asumindu-le, cu atit vom intelege mai exact problemele lui Ilie Moromete; si maretia reala a personajului predist.
El nu devine un personaj memorabil fiindca face glume, vorbeste in doi peri, se tirguieste „comic” cu autoritatile si interpreteaza noutatile din gazete in poiana lui Iocan. E un mare personaj pentru ca face toate aceste lucruri in timp ce este inconjurat si impovarat de probleme mari si mici. Bucuria existentei nu o are de la sine: si-o creeaza, din mai nimic. Spectacolul naturii umane si-l reproiecteaza fiind implicat, vai!, suta la suta.
Sa nu uitam ca Morometii e un roman realist. Extraordinar este, pentru mine, anume felul in care protagonistul, raminind in codul si paienjenisul de determinari realiste, reuseste sa suspende, pe anumite secvente, teribila presiune pusa pe umerii lui. Vedem de la inceput aceasta presiune: „amenintarile mari se sfarimau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic in spinare” si o regasim in finalul dramatic, in care protagonistul doborit la pamint nu vrea si pace sa ingenuncheze: „Intelegea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse – timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri ascunsesera de fapt o capcana (filfiirea inceata a amenintarilor, intinderea lor de-a lungul anilor si de aici credinta in farimitarea si disparitia lor) – iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui. Statea pe piatra de hotar cu capul in miini si incerca sa dea de curgerea pina mai ieri a gindirii sale linistite, indirjit si hotarit sa nu crute nimic pentru a o regasi, simtind ca instrainarea de ea ar aduce intunericul si ca moartea n-ar fi mai rea decit atit”.
Linistea lui Moromete nu e un dat. E ceva ce el construieste si apara intruna, in chiar focarul problemelor unei familii unde fiecare se gindeste la ale lui.
„Egoismul” morometian si „contemplativul” ot Silistea Gumesti: doua etichete fara prea mare legatura cu personajul nostru si cu gindirea lui indirjit-linistita.