Daca romanul debuteaza pe un ton mucalit á la A Christmas Story (copilul toarna apa pe zapada transformind-o in gheata dupa care ii ajuta pe sateni sa se ridice de pe jos, fiind laudat parintilor pentru politetea sa, copilul trebuie sa indeplineasca ritualul sarutarilor rudelor pe obraz, copilul face schimb de mariane si didine – un fel de pin-ups autohtone, vederi cu tinere femei surizatoare de dinainte de schimbarea regimului – pentru a-si procura diverse obiecte), curind amuzamentul lasa loc primelor semne de ingrijorare. Tatal baiatului nu se intelege defel cu rudele sotiei care-l considera nedemn de familia lor, baiatul viseaza draci, mai ales pe unul schiop care cinta la trompeta, si e convins ca sub pat se ascund omuleti imbracati in alb care ii vor raul. Antidotul la fricile si angoasele baiatului e Alunita Cristescu, o fetita din vecini, cu care naratorul nostru merge cu colindul si in compania careia ii place sa-si petreaca timpul liber, desi mare parte din el si-l petrece, volens-nolens, in compania fratelui mai mare, Sandu, cu care se cearta frecvent, dar cu care, de fapt, se-ntelege cit se poate de bine.
Un roman subtil si suprarealist
Apoi, tragedia se petrece. Acuzat pe nedrept ca inarmeaza grupul de banditi legionari care se ascunde prin padurile din zona, tatal baiatului (profesor de matematica la scoala din sat) este luat de-acasa si dus departe. De fapt, vorbim de-un complot, ca in Miorita, vinovate fiind chiar rudele care, din invidie si rautate, vor sa-i faca de petrecanie. Colac peste pupaza, la scurt timp dupa plecarea tatalui dispare si Alunita Cristescu, nu in beciurile Securitatii, ci doar undeva la Marea Neagra unde „umbla dezbracata si ride“, intuieste baiatul, pentru ca asta fac oamenii la mare. Apoi, unul din ciinii familiei moare, iar un cocor este impuscat de directorul scolii, ambele momente fiind receptate cu intensitate de acest copil mult prea sensibil, dar si mult prea introvertit.
Ramas oarecum de izbeliste sau, in orice caz, deprivat de prezenta celor doi, baiatul incepe incet, incet sa coboare pe un fel de spirala a psihozei. Mai intii se apuca sa cinte la pian (o bucata de scindura pe care desenase clapele), apoi se refugiaza din ce in ce mai des in magazia casei unde citeste scrisori de dragoste vechi, vorbeste cu diavolul schiop, are cosmaruri, vise si vedenii demne de Buñuel sau Salvador Dali. In cele din urma, tatal este eliberat, dar bucuria revederii este de scurta durata, caci baiatul se imbolnaveste si trebuie dus la spital unde este operat de urgenta. Operatia este la cap, care se marise si-l durea, o posibila explicatie pentru toate acele viziuni care-l vizitau atit de frecvent. Ultima parte a romanului, cea pe care naratorul si-o petrece in spital, descriindu-ne atmosfera si oamenii locului – pacientii si doctorii lor –, este dupa parerea mea si cea mai buna, iar finalul, deschis, abrupt, lasa loc interpretarilor.
Amuzant, dar grav in aceeasi masura, nu mai putin subtil si suprarealist, La noi, cind vine iarna este in primul rind un roman foarte bine scris. La mai bine de treizeci de ani de la prima sa aparitie, republicarea lui nu era doar necesara, ci si obligatorie.
Mircea Diaconu, La noi, cind vine iarna, colectia „Fiction Ltd.“, Editura Polirom, 2013