Il recitesc ca sa mai pescuiesc felurite greseli. Si dau peste o scena pe care multi mi-au reprosat-o ca fiind cam trasa de par. Numai ca eu ma folosisem de o poveste 100% reala, cu martor, din categoria intimplarilor pe care numai viata ti le poate oferi, lasind muta imaginatia:
In studentie, aveam o prietena care lucra la un cabinet homeopatic. Spre sfirsitul programului de lucru, m-am dus sa ne intilnim acolo. Aparuse ceva in ultima clipa, nu mai tin minte ce anume. Cert e ca trebuia sa mai astept vreo juma de ora intr-un soi de secretariat, unde mai era, dupa cum mi-am inchipuit, fetita medicului.
Cind am ramas singuri, a facut vreo citiva pasi nehotariti prin incapere si s-a asezat dupa birou, fara sa ma bage in seama. Scria-desena ceva pe o foaie de hirtie, parind extrem de concentrata. Pe de o parte, mi s-a parut foarte dragut ca fetita sa aiba propriul halatel alb, ca de medic, pe de alta, nu m-am putut abtine sa nu ma gindesc cum o manipuleaza taica-su, inca de la o virsta frageda, sa ajunga ca el.
De plictiseala, am incercat sa innod un fir de discutie. Am intrebat-o daca si-a facut temele pe a doua zi. Nu mi-a raspuns, si-a bagat fata si mai mult in foaia de hirtie. M-am dus si i-am strecurat alaturi de mina o bomboana pe care o aveam in buzunar. Nici nu s-a uitat. Am intrebat-o care-s desenele ei animate favorite. M-a ignorat ca si cum nu existam. Treaba ei, mi-am zis. Mie-mi plac copiii si, daca ar fi fost mai comunicativa, probabil ca as fi apucat-o cu bratele de subsuoara si as fi ridicat-o cu capul pina in tavan, cum am obiceiul sa fac cu toti tincii. N-am insistat, spre marele meu noroc.
Pe strada, dupa ce-am iesit, am aflat ca fetita era, de fapt, o sora medicala de vreo 24 de ani. Pe scurt, o femeie pitic.
2.
Am dat intr-o antologie de proza populara romaneasca peste o poveste veche, pe care aproape o uitasem. Despre un fel de Pacala care-i facea farse unui popa lacom. O citisem sau o auzisem undeva, am mai pus ceva de la mine si prima data i-am spus-o sora-mii. I-a placut asa de mult, incit i-am repetat-o si unui tinc din vecini, prieten cu sora-mea. Povestea prindea teribil, am tot spus-o in copilarie, uneori si la cerere, stirnind hohote de ris…
Bun, acum trece timpul si, pe cind eram la master, cum aveam destula vreme de pierdut si parale putine, am fost nevoit sa lucrez un semestru ca profesor. La gimnaziu. Si ma roaga la un moment dat o doamna invatatoare sa-i tin locul pentru o zi, ca pleaca din localitate cu nu mai stiu ce treaba urgenta. Aia mici, o minune fata de astia de la gimnaziu. Cuminti, ascultatori, curiosi – nici sa crezi ca exista asa elevi. Plastilina. Am facut cu ei citire, matematica, desen, ma rog, tot ce trebuia. Catre sfirsitul orelor, ca rasplata pentru comportamentul lor grozav, am inceput sa le spun copiilor povestea cu popa. Dupa citeva minute, erau in delir, se tavaleau de ris, li se topise peisajul din jur. Numai ochi si urechi, ma ascultau ca pe-un Dumnezeu pontos.
Am plusat, am mai intregit povestea, am gesticulat, am jucat dialogurile, m-am dat in spectacol. Nu cred sa fi avut vreodata o audienta mai fascinata. Cu exceptia unei fetite din prima banca – parca o vad si acum –, care, e drept, ma asculta cu sfintenie, insa ridea si nu prea, isi tinea fata inrosita in palme si mai pufnea din cind in cind. In timpul povestii, nu m-am lasat influentat – nu poti fi interesant pentru toata lumea –, insa la final, m-am dus la fetita si i-am spus: „Imi pare rau ca nu ti-a placut povestea“. „Ba mi-a placut“, a zis ea, dar cumva nu din toata inima. „Tata ei e preot!“, mi-a dezlegat misterul un baietel istet, care tocmai iesea pe usa.