De ce „fii“ si nu „copii“? Raspunsul vine din apelativul „son“, spus de orice afro-american responsabil, si nu din faptul ca William Earl Branch, nascut in 1951, a studiat stiintele sociale la facultatea de stat din Illinois. Acum tine cursuri, deloc referitoare la societatea contemporana, despre care cinta cu lipsa de iluzii a cuiva ce pricepe resorturile functionarii ei. Branch face, in cadrul unui program bine articulat si, probabil, motivat financiar, in scoli din SUA, Mexic, Europa, America de Sud cam ceea ce Grigore Lese se straduieste de unul singur pe la noi. Anume, raspindeste istoria si defineste caracterul muzicii populare, subgenul numit blues la americani. Chestiuni nu tocmai lesne de priceput intr-o lume ce-si uita traditiile si esenta, sub presiunea „democratizarii culturii“ si imperativul succesului comercial.
Nascut in Chicago, Billy Branch a crescut in California, unde se mutasera parintii. La 18 ani, cind si-a luat soarta pe umeri, Branch s-a intors in urbea natala, stiind foarte bine doua lucruri: 1) ca tot ce vrea este sa cinte la muzicuta; 2) ca bluesul adevarat inca se fierbe la Chicago, miticul oras criminal in care mai traiau toti cei care au dat stralucire genului: Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Buddy Guy, Junior Wells, Carey Bell, James Cotton etc. Si, fireste, Willie Dixon, cel care l-a depistat pe tinarul aducator de singe proaspat, recrutindu-l imediat pentru gasca intitulata Chicago Blues All-Stars. Insa, numai dupa ce-a terminat cursurile facultatii, Billy a inceput sa cinte cu norma intreaga in trupa lui Dixon, abandonind firesc o eventuala cariera sigura de avocat. Baroul yankeu a pierdut un viitor politician de Capitoliu, dar bluesul a cistigat un interpret puternic, stralucitor, capabil sa duca povestea mai departe.
Anii petrecuti alaturi de cel pe care toata lumea il stia drept „Mr. Blues“, a.k.a. Willie Dixon, l-au familiarizat pe Branch atit cu subtilitatile, cit si cu futilitatile vietii de bluesman. Branch a fost natural scutit de amarul „parintilor“, cei care se nascusera pe plantatii si emigrasera spre oras in cautarea unui „malai“ consistent. Fenomen pe care il putem regasi si diseca in realitatea oricarei societati traditionale asediate de industrializare. Traind in mediul interpretilor de blues, ale caror venituri nu erau asigurate de prestatii muzicale prin cluburi sau in turnee, Billy Branch, la fel ca multi copii cu parinti oarecum celebri – Freddie Dixon, Lurrie Bell, Ronnie Baker Brooks – lucreaza pe unde poate, fie ca buldozerist, fie ca sofer de taxi, sa se intretina. Fara urme prea evidente in textele sale, viata in afara muzicii este stratul necesar de fermentare a sentimentelor puternice din care tisneste vreun cintec. De aici, as zice, provin trasaturile ce fac din Billy Branch un autentic reprezentant al stilului energic, elegiac, ireverentios cu masura, pasionant, caustic in viziune, introspectiv si nostalgic dupa „vechile timpuri bune“, ca si dupa mama sa…
Sonoritatea pieselor cintate de Billy Branch & The Sons of Blues are ceva foarte pamintesc, reavan si exuberant totodata. Noul album – primul dupa zece ani de relativa tacere –, intitulat Blues Shock, editat de firma Blind Pigs, 2014, contine toate ingredientele mai sus enumerate, plus o anumita finete ce aminteste ca Branch e un tip educat. A se asculta soloul muzicutei din finalul piesei Crazy Mixed Up World, care aduce mai degraba cu prestidigitatia unui violonist decit cu virtuozitatea unui bluesman. (Nu ca n-ar fi si violonisti care cinta blues!) Iar daca vom cauta cu tot dinadinsul o dovada a continuitatii, piesa titulara sta la doua apasari, dupa play, pe butonul skip…