Inceputul de an ne-a oferit, la sala Cub, o noua isprava, un spectacol care depaseste orice asteptari sumbre: Onorabili in direct de Nicu Volovat. Un nume complet necunoscut in zona dramaturgiei, unii pot crede ca e vreun tinar talentat, cum sint atitia, care are sansa de-a debuta. Nici vorba! Nicu Volovat e un avocat iesean care, trecut bine de virsta junetii, s-a apucat sa scrie piese. Nici impatimit de teatru nu stiu sa fie, ne-am fi intersectat ca spectactori, dar nu misterele pornirii sale catre creatie sint revelatoare aici, ci raspunsul la intrebarea cum se poate ca un text atit de lipsit de valoare sa fie inscris pe afisul unui asezamint cultural de rang national? Vina nu e a autorului, oricine poate scrie azi orice, inclusiv Nicu Volovat, de la jurnale tinute in sertare de dormitor, memorii care nu intereseaza pe nimeni, la romane lucrate de ghostwriters si semnate de veleitari avizi sa-si satisfaca si acest capriciu. Vina e a celui/celor care ii incurajeaza si promoveaza, sfatuitori ori decidenti ce sfideaza profesionalismul, oferind publicului produse subculturale.
Un talmes-balmes care-l foloseste pe bietul Caragiale drept pretext
Intitulata initial Scrisori sau Prizonierii lui Caragiale, piesa se vrea, zice semnatarul, o „pseudoparodie in patru tablouri“. Onorabili in direct, titlul pentru care s-a optat finalmente, e o pseudo-piesa cu pretentii de pamflet, care nu intruneste niciuna dintre conditiile elementare ale unui text dramatic implinit. O gramada de personaje, 19, prea multe pentru situatia teatrala prezentata, toate schematice, multe dintre ele inutile, citeva pierdute pe parcurs, roiesc haotic intr-un subiect decupat din realitatea romaneasca a momentului, tratat confuz, amestecind politicieni, actrite, amante, lipitori de afise, avocati (ca sa vezi!), oameni de afaceri, oameni de presa, manelisti. Toti corupti, defecti social si uman, un puroi comunitar incondeiat cu un umor facil, ce nu depaseste nivelul glumitelor de bere servita la terasa! Cautind toate tipologiile posibile – lipsesc totusi reprezentantii fortelor de ordine, politistul, ai justitiei, procurorul, judecatorul –, autorul nu reuseste decit caractere inconsistente, fara vreo actiune scenica de infaptuit, defilind pur si simplu prin text. Biografiile lor fictionale au fisuri, multe se suprapun caracterial (soferul si consilierul senatorului), menajera e abandonata dramaturgic undeva pe la jumatatea spectacolului s.a.m.d. Intertextualism, veti zice! Hiperrealism, veti gindi! Naturalism si grotesc, veti crede! Aiurea! E un talmes-balmes care-l foloseste pe bietul Caragiale drept pretext. Nu mai poate protesta! „Caragiale e in noi“, rosteste cu pretiozitate intelectualul caricaturizat care citeaza din Ionesco, „parintele teatrului absurd“(ului, pentru conformitate!). Sint similaritati fortate cu opera caragialiana, dar nu e o rescriere de aducere la zi, nici o plasare sub semnul lui „ce-ar fi daca“ ori o continuare a unei lucrari canonice, tehnici in voga printre dramaturgii contemporani, e doar o agatare de un cliseu cultural. Onorabili in direct e un text descriptiv, plat, cu o intriga de telenovela: sotia senatorului e santajata cu o scrisoare, apoi cu mai multe, de la un fost iubit din tinerete, epistola ce ridica semne de intrebare periculoase privind paternitatea fiicei.
Susa de „divertisment“
Asa cum n-am inteles optiunea repertoriala a Nationalului iesean, n-am priceput nici acceptul lui Sorin Militaru de-a monta Onorabili in direct. Regizorul s-a facut cunoscut prin spectacole moderne, pe texte contemporane, inovatoare ca scriitura dramaturgica, dar si clasice, interpretate in cheie actuala. Cu certitudine, piesa i-a fost impusa, n-avea cum s-o „descopere“ el. Dar putea recurge la un obicei frecvent printre directorii de scena si sa remodeleze materialul dramatic, taind, reformulind, renuntind la anumite personaje, ca sa-l aduca la o forma macar acceptabila. Sorin Militaru n-a facut, ca regizor, nimic din toate acestea, punind in scena piesa in sensul propriu al expresiei, de parc-ar fi vrut sa demonstreze: „Fratilor, asta-i textul ales de voi!“. Spectacolul se incadreaza mai degraba in categoria susa de „divertisment“ cum ni se ofera prea des pe micile ecrane, decit in standardele unui teatru cu panas. Si cum o nenorocire nu vine niciodata singura, spectacolul mai tine si doua ore, cu pauza; e, adica, si prost, si lung!
Actorii? Distributie serioasa, nucleul de baza al trupei – Teo Corban, Haruna Condurache, Andreea Boboc, Constantin Puscasu, Cosmin Panaite, Pusa Darie etc. Demult nu i-am vazut pusi in asemenea situatii profesionale ingrate, cind stii foarte bine ca ceea ce faci e nonvaloare, dar, daca esti in distributia pusa la avizier, trebuie sa joci. Dar chiar trebuie?
Textul lui Nicu Volovat ar fi interesat, poate, o televiziune comerciala, pentru emisiunile gen „La bloc“ si „Las fierbinti“. Teatrul National Iasi face o greseala ale carei efecte pe termen lung le desconsidera: promovind creatii mediocre, la limita trivialului, va scandaliza publicul avizat, dar, mai grav, ii va deruta pe cei lipsiti de repere. Cei care vor „sa se rida“ trebuie atrasi si ei la teatru, dar aratindu-le ca exista si umor de calitate, ca literatura dramatica si spectacologia contemporana au atitea resurse probate axiologic. Si nu reproducind in mediul cultural scheme subculturale! Chestiune de igiena spirituala.