De la Pristanda incoace, politistul roman e alunecos si veros, simpatic si corupt, volubil si invirtindu-se ca un titirez in jurul puternicilor zilei.
Ne-a devenit atit de familiara aceasta reprezentare, incit nu mai stam sa ne gindim putin: domnule, Ghita Pristanda e intr-adevar definitoriu pentru toti oamenii legii autohtoni, pentru, sa spunem, un specific al politaiului national? Sau el e un instrument al viziunii comice caragialiene? Este regula social-profesionala ori este exceptia de distorsiune artistica prin a carei semnalare Caragiale intareste tocmai o buna stare a lucrurilor?
Personajul apare atit de puternic si memorabil, ca personaj, incit el ajunge sa-si subordoneze categoria si sa re-creeze referentul. La limita, nici nu mai conteaza cum au fost, sint si vor fi politistii romani. Buni si rai, cinstiti si corupti, profesionisti si amatori, ei intra, de-a valma, in formula de geniu „Famelie mare, renumeratie mica, dupa buget, coane Fanica“ si in altele citeva, de o izbitoare forta caracterizanta, plimbate de la figura autoritatii la consoarta si retur: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si-i papa tot“…
In contra acestei directii de marcare a unei profesiuni cu sigiliul de nesters al coruptiei pina la maduva institutionala si individuala s-au ridicat, in 2009, doi scriitori. Curajul lor de a contracara, intr-un fel sau altul, mirajul textului caragialian e sesizant. Foarte buna cunoscatoare a operei Grecului, Ioana Parvulescu polemizeaza transparent, in Viata incepe vineri, cu profilul setat al coruptului legii. Modelul lui Costache Boerescu, personajul luminos din fictiunea sa, nu mai e de cautat la Caragiale-tatal, ci la Caragiale-fiul: Conu Rache din Sub pecetea tainei. Bon, mai e si Pascalopol al lui Calinescu, prin apropierea dintre un om de lume bine situat si o tinara inexperimentata, care ii rascoleste simturile, iata, netocite. Insa conu Costache al Ioanei Parvulescu va ramine insurubat in conditia politistului de vocatie, nu numai de aspiratie. El vrea sa-i prinda pe raufacatori; si-i prinde. Isi pune mintea la contributie pentru a descilci cele mai imbirligate cazuri; si le descilceste. Stie sa-si traiasca viata, dar niciodata in detrimentul profesiei pe care o serveste. Cind e sa aleaga intre o placere personala si datoria publica, ne ofera surpriza de o alege pe a doua.
Si mai surprinzatoare e intrarea in scena prejudecatilor noastre a sefului de post Pomenea, din Medgidia, orasul de apoi al lui Cristian Teodorescu. Cind am intilnit prima oara numele personajului, l-am asociat din reflex cultural cu functia si gradul lui, inscriindu-l automat in seria caragialiana (nu mateina). Sugestia onomastica a lucrat imediat: Pomenea-pomana-spaga-coruptie, asa cum Pristanda nu poate fi decit un titirez si-o girueta, iar Catavencu, un vorbete care intr-o buna zi va si cistiga… Dar Cristian Teodorescu, cu realismul lui in care comicul nu mai e un focalizator si un redistribuitor al lumii, isi lasa personajul sa evolueze independent de eticheta numelui sau. Pomenea se dovedeste un politist veritabil si un admirabil sef de post, in niste ani interbelici tot mai convulsionati. E un om al legii in adevaratul inteles al sintagmei – si al cuvintelor care o compun. Pentru el, oamenii sint oameni si trebuie tratati cu intelegere, cu patrundere psihologica si cu acel discernamint al insului care-a vazut multe. Totodata, legea e lege; si cine o incalca va fi pedepsit in functie de gravitatea faptelor sale.
In timp ce conu Costache al Ioanei Parvulescu ne lumineaza exemplar epoca in care un personaj de tipul sau era credibil (seful Politiei, om cu avere si de aleasa educatie, un obraz care n-ar putea sa se minjeasca obtinind foloase necuvenite), Pomenea al lui Cristian Teodorescu „bate“ nu numai in Pristanda, dar si in alte doua directii. El ne semnalizeaza epoca istorica, dar, in acelasi timp, posibilitatea insasi ca in orice epoca un politist pe nume Pomenea sa fie un profesionist suta la suta si un om ca lumea. Prin asta, prozatorul „optzecist“ se confrunta de doua ori cu un cliseu persistent, pe care reuseste sa-l intoarca pe dos, intr-un mod foarte profund. Pomenea e OK, in timp ce plutonierul Popescu al comunismului, care ii va lua locul, va fi o jigodie. De ce? Explicatia nu e univoca si directionata spre spiritul epocii. Asa cum Pomenea putea fi (si s-a aratat) OK, si acest Popescu al democratiei populare avea sansa de a fi un om cinstit – daca ar fi vrut-o. N-ar mai fi fost, atunci, seful de post din oras; dar ar fi putut sa fie un criminalist, un legist, un expert corect, chiar si in acea epoca infecta.
Sa nu mai dam deci vina mereu pe „vremi“; si sa nu mai gindim categorial. Cind Corneliu Porumboiu vrea sa faca, in epoca noastra, un Politist, adjectiv, il face.