– Fragment –
L-am tras pe doctor de mina, indepartindu-ma repede pe pajiste. L-am intrebat de mama.
„Are vreo sansa de recuperare?“, l-am intrebat eu, iar el a tacut pentru o clipa si am tacut si eu, intorcindu-ma cu fata spre el. „Spuneti-mi“, am zis eu. „Vreau sa stiu.“
„Sansele sint minime. Stiti, starea ei s-a agravat dintr-odata si trebuie s-o mentinem linistita cu injectii“, mi-a raspuns, fara sa se uite la mine.
Am vazut-o cu ochii mintii: ea, constienta fiind de locul unde se afla, isi dorea sa iasa afara, sa fie libera si a devenit violenta pentru ca au oprit-o, au calmat-o cu injectii care-i erau facute fara mila, neincetat. Parca ii si auzeam spunindu-i ca aici trebuie pastrata linistea. Pacienta asta nu e inca suficient de nebuna. Trebuie disciplinata.
Acum medicul ma privea, citind probabil multe pe chipul meu. Mi-a spus cu blindete: „O sa moara curind. Nu v-ati dori sa stea aici ani in sir, nu-i asa?“.
M-am gindit la bunica si la cuvintele spuse de ea in dimineata aceea in Istanbul, cind Bedia mi-a zis groaznicul adevar.
„A murit?“, intrebasem eu, iar ea mi-a raspuns dur: „Ar fi fost mult mai bine“.
Dar nu puteam suporta gindul ca ea sa moara astfel. Reprezenta inca toate lucrurile pe care le cautasem in viata, chiar daca nu le-am gasit in ea. Am inceput sa-i povestesc medicului despre toate momentele pe care le credeam uitate, momente din copilarie care, din senin, in secunda aceea revelatoare, imi erau toate proaspete in minte. I-am povestit de plecarea tatei, de incendiu, de saracie, de anii petrecuti in orfelinatul din Kadiköy, de slujba mamei la atelierul de croitorie din Parcul Gülhane, de dusmania veche, care a continuat si s-a amplificat in timp, dintre mama si bunica. I-am povestit despre dragostea cu care incercase sa ma lege, de constringerile impuse, si in tot timpul asta medicul asculta, dind din cap cind si cind, ca si cum incepea sa o inteleaga mai bine pe mama. Dintr-odata a plecat de linga mine si am ramas singur in iarba luminata de soare, tremurind, bucuros ca am vorbit despre lucrurile astea cu o alta persoana.
O asteptam pe mama.
Am vazut-o venind indata, sprijinita de ambele parti de doua infirmiere. I-am auzit vocea ascutita, plingacioasa, cum incerca, in zadar, sa scape din strinsoarea bratelor infirmierelor robuste. Mi s-a rupt inima pentru ea si m-am gindit ca ar fi fost mai bine sa nu fi venit aici, sa n-o fi vazut atit de lipsita de aparare.
S-a oprit in fata mea, iar eu i-am spus „mama“ si am vazut in ochii ei privirea unui om chinuit, incoltit.
S-a uitat la mine ca si cum nu m-a recunoscut. „Nu ma cunosti?“, am intrebat eu.
Apoi a spus: „A, tu esti? Vulturul meu, fiul meu aviator…“.
Dar nu era nici urma de emotie in glasul ei, ci numai trufie, era vocea cu care i-ar fi vorbit unui strain. A aratat spre un barbat si a spus: „E bucatarul nostru. Ma tem ca nu e unul prea priceput, dar n-am putut gasi pe altcineva“.
M-am uitat la barbatul spre care aratase, un vizitator, iar ea mi-a vazut privirea si a adaugat: „E mult prea elegant ca sa fie bucatar, dar ca sa vezi…“.
Glasul i-a scazut, a plecat de linga mine, ignorindu-ma, si a inceput sa tremure cu o violenta asa de inspaimintatoare, incit infirmierele au trebuit s-o duca pe un scaun.
Le-am urmat, iar dupa ce s-a asezat i-am luat mina rece intr-a mea si i-am sarutat-o, dar nici n-a bagat in seama gestul meu. Tot timpul a continuat sa ma trateze ca pe un strain. Dupa acea prima licarire de recunoastere din ochii ei, s-a retras in sine. A simtit ca o priveam si, intorcindu-si capul, mi-a spus: „Odata am avut si eu un fiu care era pilot, ca dumneata. Mi-a frint inima“.
Calmul din glasul ei suav era tulburator.
„O, mama“, am spus eu incercind sa nu pling, pentru ea si pentru mine. „Nu ma cunosti?“, am intrebat.
Era o cruzime sa tot rasucesc cutitul in rana memoriei, dar nu ma puteam abtine. Nu mi-a raspuns, ci doar a inceput sa ingine un cintecel nestiut, un sunet ciudat, subtirel, iar tremurul acela spasmodic inca ii mai zguduia trupul firav. I-am dat putin rahat turcesc si l-a mincat, apoi m-a intrebat, cu o politete incredibila, daca as putea sa-i mai dau, caci prietenii ei erau prea saraci sa-si poata cumpara singuri. I-am intins cutia, dar miinile ei erau prea slabite s-o tina, asa ca a cazut in iarba si continutul s-a imprastiat, iar infirmierele s-au aplecat sa-l culeaga pentru ea.
S-a intors cu spatele la mine, artagoasa, refuzind sa-mi mai vorbeasca si tremurind tot timpul. Trupul, miinile si picioarele ei erau fara vlaga, ajunsese numai piele si os. A continuat sa stea cu spatele la mine si imediat una dintre infirmiere a spus ca trebuie sa se intoarca in camera ei. Trebuia pusa in pat.
A plecat docila impreuna cu ele, fara sa se uite deloc la mine, fara sa-si intoarca deloc capul atunci cind a intrat, fara sa-i pese ca eu stateam acolo uitindu-ma dupa ea, fara sa stie cine eram.
Am stat acolo mult timp, urmarind silueta incovoiata si tremurinda a mamei, si m-am gindit ca n-ar trebui sa mai vin aici niciodata. Mi-am luat in tacere adio de la ea, dupa care am pierdut-o din priviri. Am simtit cum lacrimile imi curgeau nestingherite pe obraji.
Am plins pentru mine si pentru tinara indragostita care si-a lasat amprenta in memoria mea in ziua aceea in care si-a luat ramas-bun de la tata intr-un salon elegant dintr-o casa de mult disparuta. Am plins pentru frumusetea aceea care scinteia de giuvaieruri si ospitalitate si care umpluse de poezie o casa de pe o strada dosnica din Bayazit. Am plins pentru fata tinara si palida care a trudit ore nenumarate intr-un atelier al armatei, cosind lenjerii de proasta calitate pentru soldati. Am plins pentru femeia de virsta mijlocie de o frumusete indefinita, staruitoare, care purtase o floare in par cind m-am intors de la aerodrom, care odinioara stralucise si luminase ca soarele amiezii si care se risipise in trupul acestei femei batrine, incovoiate si tremurinde care nu mai cunostea pe nimeni. Dar, cel mai mult, am plins pentru mama.
AUTORUL
Irfan Orga (1908-1970) s-a nascut intr-o familie turca instarita, care insa a fost ruinata de Primul Razboi Mondial. A intrat in Fortele Aeriene turce, dar a fost silit sa emigreze din cauza unei legi care le interzicea membrilor armatei sa se casatoreasca cu cetatene straine. Stabilit in Anglia, si-a cistigat o anumita celebritate literara dupa publicarea Portretului unei familii turcesti si a unui al doilea volum, The Caravan Moves On, in anii 1950.
CARTEA
In 1914, Irfan Orga este un baietel de sase ani fericit. Locuieste impreuna cu parintii si bunica sa intr-o casa mare, plina de servitori, care pastreaza parfumul Istanbulului fin de siècle. Tatal sau a preluat prospera afacere cu covoare a inaintasilor, mama are grija de copii, iar bunica ii amuza pe toti cu excentricitatile sale. Totul se schimba insa cind Turcia intra in razboi. Tatal este obligat sa se inroleze in armata si moare pe front, iar familia odinioara instarita se confrunta cu lipsurile si dezastrul financiar. In paralel cu istoria mica a familiei se desfasoara istoria mare a Turciei, cu dezintegrarea imperiului si instaurarea republicii. In 1942, Irfan Orga ajunge in Marea Britanie, unde scrie aceasta poveste fermecatoare despre viata de zi cu zi din vechiul Istanbul si despre supravietuirea familiei sale.
Galerie foto
