Am constatat ca ne separa 40 de ani. Ati trait mai mult decit am trait eu pina acum. Sinteti intr-un usor avantaj…
Poate e un dezavantaj.
Ramine de demonstrat lucrul asta. Ce intimplari v-au facut, in perioada netraita de mine, sa fiti omul care acum sta in fata microfonului?
Pai, fa dumneata scaderea!
Pai, sa ne oprim in 1974. Dumneavoastra sinteti nascut in 1938, in prima zi de Craciun, chit ca actele „spun“ ca ati venit pe lume pe 1 ianuarie 1939.
Eu am tinut foarte mult sa se stie ca sint nascut in 1938, fiindca e si data asta, 25 decembrie, care m-a incitat spre performanta si spre credinta, chiar daca nu ma duc prea des la Biserica. Insa, mi-am zis tot timpul: „Daca m-am nascut pe 25 decembrie, ca Hristos, trebuie sa fac o isprava!“. Data asta te obliga.
Esti sigur ca 1974 e anul corect? Ei bine, in 1974 inca eram in Dolhasca, unde am stat din 1963 pina in 1975. Deja o cunoscusem pe Tamara, cea care m-a facut sa plec de acolo. Ea si intimplarile care au decurs din povestea asta.
Cred ca atunci am avut eu un soc foarte puternic. Secretarul de partid, un om foarte simpatic, care avea o sotie betiva – beata-cleste venea la mine, si-i faceam injectii cu glucoza –, m-a abordat odata: „Domnu’ doctor, uitati, exista acuma o tendinta, sa fie si cite un intelectual in Sfatul Popular“. Si asa am ajuns membru de partid. Dupa aia, cred ca pe la inceputul lui 1975, m-au dat afara, pentru legatura mea „imorala“ cu o eleva care era in clasa a XII-a. Si m-au dat afara cu tot tacimul. M-au chemat la o sedinta de paza contra incendiilor. Culmea e ca, exact in ziua aia, fosta mea sotie a fost chemata in judet, sa insoteasca o inspectie, iar eu aveam la mine niste prieteni cu care jucam un fel de biliard. Erau toti astia acolo, jucam, mincam, beam, si intr-un final, dupa ce tot venea una care ma chema la sedinta aceea, a aparut un GAZ, o masina din aia de teren cum erau cele de pe atunci, sa ma duca la sedinta. Ei, m-am dus si m-am trezit la Caminul Cultural, asezat in prima banca. Pe ordinea de zi, erau doua cazuri: delapidarea dirigintelui Postei si imoralitatea doctorului Brumaru, „care traieste cu o minora“. Eu m-am ridicat si am zis: „Nu e minora, are 19 ani!“. Noi ne intilnisem dupa un an de corespondenta intensa, care a avut un rol foarte important in matrasirea mea de acolo. Cu vreo citeva luni inainte, taica-miu venise la mine si imi spusese ca toata corespondenta mea, de peste 700 de scrisori, fusese confiscata de Securitate. Cum stia taica-miu? Ea facea naveta Podu Iloaiei – Iasi, fiind eleva la „Garabet Ibraileanu“. S-a dus la ai mei si le-a povestit ce patise. Eu deja, cind ajunsesem la sedinta de partid, ma asteptam la orice. Fusesem deja chemat la Suceava, intr-o sala imensa, unde era un tip gras care vorbea stricat romaneste si care mi-a „recomandat“ sa ma dezic de Tamara. Eu i-am spus ca nu pot face asta, ca tin foarte mult la fata asta. Si el atunci ma asigurase ca treaba asta se va face fara mare tam-tam.
Cred ca intrebarea mea e fireasca: cine v-a turnat? Cum au ajuns securistii la acele scrisori?
M-am gindit si eu si ma gindesc si acum foarte mult. Eu ascundeam de prima mea sotie scrisorile pe care Tamara mi le trimitea, dar pe unele, cele de la inceput, le vazuse si ea. Deci ea ar fi putut face o reclamatie. Plus ca pe Tamara o stia ca figura, nici nu stiu de unde, caci odata, cind ajunsesem pe la Podu Iloaiei cu masina, iar Tamara ma vazuse si-mi facea semne, nevasta-mea de atunci mi-a spus: „Uite, bai, gagica-ta!“. Tot atunci, in prima perioada, mi s-a intimplat o chestie careia nu i-am dat in acel moment nici o importanta. Ma duceam la Suceava cu trenul, iar doi au inceput sa se bata intr-un compartiment. Cind am coborit din tren, nu mi-am mai gasit portofelul in pantaloni si mi-am dat seama ce se intimplase, cum ma „facusera“ tipii aia. Acolo aveam actele, leafa mea pe o luna si un set de poze de la Tamara. Buletinul mi l-au trimis aia prin posta dupa aia, dar pozele, nu. Ce vreau sa spun e ca e posibil sa-mi fi facut lucrul acesta cineva care nu ma putea inghiti, dusmani pe care nu-i stii; astia-s cei mai periculosi. Mult mai tirziu, m-am intilnit cu Marius Oprea, care mi-a spus: „Dom’le, dumneata stii ca al doilea om din Securitate venea in fiecare vara la Dolhasca, unde avea rude? E bine sa stii ca acela stia totul despre tine, iar tu nu stiai nimic despre el!“. Prin 1967, eu i-am chemat pe onirici – Tepeneag, Dimov, Ivanceanu – si a iesit ceva de nedescris, a fost ceva foarte vizibil, iar eu le-am fost gazda. Majoritatea au dormit in spital, care de Craciun era gol. Fiecare avea cite un salon, mai putin Dimov, care a zis ca nu intra in spital decit mort. Deci fusesem „luat la ochi“ din cauza oniricilor. Chiar acum citiva ani a aparut in „Romania literara“ un dosar, din care reiesea clar ca, la un moment dat, cineva din grupul oniric i-a turnat pe ceilalti la Securitate, iar Securitatea i-a chemat pe Dimov si pe ceilalti si le-a „recomandat“ sa se linisteasca si ca lui Dimov i se instalase microfoane in casa.
Revenind la sedinta aceea de partid unde fusesem chemat ca sa fiu dat afara, unul dintre cele mai nostime motive era ca o „corupsesem“ pe Tamara, dindu-i sa citeasca Dostoievski. Le-am zis ca Dostoievski era in librarii, ei, nu si nu, ca l-a citit la o virsta prea frageda… „Va citim corespondenta!“, ma amenintau. M-au inspaimintat, ma gindeam: „Bai, sa-mi citeasca astia mie scrisorile de dragoste de fata cu colectivistii astia din sala?!“. Ceva oribil.
Daca n-ati fi plecat din Dolhasca atunci, ati fi fost un alt om acum?
Eu cred ca a fost salvatoare plecarea de acolo. Eu am plecat la vreo doua-trei luni dupa momentul acesta, dar dupa aia nu m-au mai pistonat cu controale, inspectii pe linie medicala. Dupa ce m-au dat afara din partid, m-au lasat in pace. Dar de-acum nu ma mai simteam eu bine, se uitau unii chioris la mine – mai ales cei din Sfatul Popular. Functionarii nu ma mai salutau, mai ales ca in sat exista o norma de politete: toata lumea se saluta cu toata lumea.
Momentul acesta v-a indepartat si de profesia de medic?
Da. Stii, eu nu am prea vrut sa fiu medic. Acum nu regret deloc, fiindca am avut ocazia sa am o experienta deosebita. Am stat cu bolnavi pe capul meu 12 ani. Eu am facut si facultatea in opt ani, fiindca prin anul patru ma imbolnavisem si a trebuit sa fac o pauza. Toti se mirau de ce m-am dus din nou la Medicina, cind tuturor le era clar ca trebuia sa fac Litere. Incepusem sa scriu bine, ca de scris timpit am scris de pe la 14 ani, de prin clasa a VII-a. Dar facusem saltul deja atunci, la 18 ani.
De ce v-ati dus din nou?
Pai, din comoditate. Nu te puteai transfera dintr-un loc in altul. Ma pocnisem cu TBC-ul, devenisem asa, indiferent. Dar nu indiferent fata de literatura, care m-a sustinut in toate momentele grele. Si in timpul internarii eu faceam poezii in gind, scrisul insemna efort.
Si in sedintele de partid de mai tirziu faceati poezii, si in timpul facultatii. Erau „poezii“ si raspunsurile dvs. la examen. Imi amintesc doar de acel profesor de Stomatologie, care va pusese sa vorbiti despre contributia savantilor rusi la dezvoltarea domeniului, iar dvs. i-ati „turuit“ echipa de fotbal a URSS-ului…
Hai sa dau un alt exemplu. Eu trebuia sa dau examen cu profesorul Bumbacescu, cind reluasem anul al IV-lea, dupa ce fusesem bolnav de TBC. TBC-ul nu se considera niciodata terminat, ci doar stabilizat. Eu fusesem internat in clinica profesorului Bumbacescu, care avusese la rindul lui o problema de genul acesta. Si pe el l-am uluit. Primisem, la examen, o intrebare foarte simpla: „Cum se face dezinsectia intr-o clinica, dupa ce un bolnav de TBC nu mai exista?“. Am zis: „Ardem totul!“. „Cum adica?“ „Pai, ardem totul!“ Profesorului i-a sarit capsa: „Cum adica, ardem totul? Presupunem ca acolo a fost o doamna care avea blanuri…“. „Ardem blanurile, totul!“ O fi crezut ca fac bascalie, nu stiu. Dar eu spuneam ceea ce credeam. Mi-a pus nota 8, cu opinteli. Ramasese interzis.
Iti spun acum o chestie foarte personala: nu suportam examenele, iar la unele chiar nu stiam nimic. Nu se putea invata in sase, sapte zile. Iar eu nu invatam in timpul anului.
Bun, dar de ce ati ajuns la Medicina?
M-au impins parintii. Nu pot sa spun ca eram o mare lacrima pe obrazul lumii. Nu eram nefericit, dar nu aveam apetit spre Medicina. Eu am tins intotdeauna spre sanatate, spre lumina, spre bunatate. Medicina e una dintre cele mai grele facultati. Era sala de disectie din anul I, stateai cu cadavrul plin de formol, disecat pentru studiu, trebuia sa faci tuseuri vaginale la femei moarte… Tin minte ca eu am refuzat chestia asta si am devenit un „caz“, „bomba“ anului. I-am explicat profesorului de ce am refuzat: „Domnule profesor, eu nu pot sa-mi incep viata sexuala bagind degetele intr-o femeie moarta“. Eu aveam 16-17 ani in anul I. Eram fecior, cum se spune. Colegii si colegele au ramas uimiti.
Probabil, fiindca dvs. cautati umanitatea si-ntr-un loc unde ea nu isi mai are rostul.
Cadavrele erau puse pe niste mese de piatra, cu un santulet pe unde se scurgea formolul. La subsol se auzeau in permanenta schelalaieli de ciini, pe care se faceau experiente pavloviene. Se faceau bancuri sinistre, colegii mai faceau glume morbide, culmea, unii frumusei se apucau sa taie penisuri si sa le ascunda in buzunarele colegelor. Era ceva dezumanizant total. Tot in anii aceia, a mai aparut un conflict puternic cu un asistent bun, unul dintre cei mai inteligenti, cu care ulterior m-am revazut. La Anatomie Topografica, „pe bucati“, pe fragmente de corp, ne-a facut o demonstratie pe un cadavru, o metoda prin care se taia sinul unei femei cu cancer avansat. A decupat un sin, cu bisturiul, si eu eram capos si enervant si am zis cu voce tare: „Mie mi-e scirba de chestia asta!“, iar el a tras concluzia ca mi-e scirba de el. A parasit grupa, m-au rugat toti sa ma duc sa-mi cer scuze, nu am facut-o. Apoi, o alta intimplare. In orice clinica, exista bolnavi care sint folositi ca „material didactic“. Luau cite un batrinel de la tara, il pictau, ca sa-i numaram coastele, faceau conturul inimii… Ei, chestia asta era neplacuta si era inumana. Da, era regulamentara, dar era inumana.
Si acolo am avut niste conflicte cu unul care ma intreba o chestie absolut ilogica. In singe sint niste constante normale si patologice: de exemplu, calciul e atita, magneziul e atita… Sint lucruri de memorat. Nu e ceva logic. Stiu ca m-a intrebat care sint constantele astea normale, iar eu nu le invatasem. El s-a ambitionat: „Gindeste-te!“. Iar eu aveam obiceiul sa dau raspunsuri razante: „Domnule, oricit m-as gindi, poti sa ma lasi si doua saptamini, dar nu pot sa aflu logic o constanta!“. Ei, bineinteles, tipul acela m-a luat la ochi. Dar i-am facut-o si eu: eram deja in anul al III-lea sau al IV-lea, si am dat examen cu profesorul Enescu, un profesor batrin, in ultimul an. Noi am avut profesori foarte buni, dar spre marginea senectutii, deveneau oleaca „tralala“. Am luat nota 8, iar cind am iesit, i-am aratat carnetul: „Am luat 8!“. „Cum, 8?“ „Da, 8, si am copiat!“ Ala a ramas K.O.
Dar am avut, dupa aceea, noroc de niste asistenti foarte buni, care au ajuns profesori. Unii erau absolut eminenti, cum e George Popa. Are acum peste 90 de ani, e un om luminat. Dar nu era singurul.
Nu duceti dorul Medicinei?
Nu, dar mi-a folosit foarte mult. Stii, este un joc al copiilor: „Omul bun, omul rau“, in care trebuie sa joci rolul care-ti pica. Ei, eu, ca medic, trebuia sa fiu omul bun oricind. Era obligatia mea, ca trebuie sa dau un ajutor. Sa stii ca sint si doctori care se cearta cu bolnavii. Eu nu ma luam cu ei decit atunci cind sareau calul in afara bolii. De exemplu, tigancile, la vizita, veneau cu copii mici, iar ele vorbeau in limba lor. Si incepeau sa rida in hohote. Si mi-am dat seama ca spuneau fel de fel de porcarii. Am rugat-o pe o asistenta care stia tiganeste sa ma invete o injuratura foarte inflorata, foarte mustoasa, ca sa le-o fac si eu si sa se invete minte. M-a invatat si, cind le-am pocnit-o, au tacut. Insa medicul, prin meseria lui, trebuie sa fie calm, chiar daca bolnavul este agitat.
Aveam un soi de respect fata de trupul bolnavului. De exemplu, se discuta foarte mult despre ginecologi. Eu, cind consultam o femeie, eram cu sora medicala linga mine de fiecare data. Si asta, fiindca exista in psihologia multora chestia asta, ca doctorul poate abuza de bolnav. Odata a venit una, o telefonista, care era asa, foarte nervoasa. Ii faceam un tuseu si, cind am bagat degetele, a tresarit si a intrebat-o pe sora de linga mine: „Fa, ce-o bagat, fa, ce?“. Ei, mie mi-a venit sa rid. Hai sa fim seriosi! Exista aceasta prejudecata… fiindca mai sint si medici care fac lucruri de nefacut. Mai exista si oameni care incalca etica medicala.
Pareti un tip morocanos. Vorbim de doua ceasuri si mi s-a dus naibii imaginea asta. E o carapace?
Nu stiu de unde vine morocasenia asta. Cum vreti voi, sa merg zimbind, ca o piti din asta sagalnica? Apoi, intr-un timp, eu nu ii mai distingeam pe oamenii de pe partea cealalta a trotuarului, din cauza ochelarilor. Morocanos si posomorit… De fapt, mi-a prins figura o fata, cind eram printr-a saptea sau a opta. O fata foarte inteligenta, la care am tinut mult si pe care mi-a suflat-o un sportiv, „Zatopek“ era porecla lui, un baschetbalist foarte bun. De asta am eu o rica pe sportivi, desi ma uit foarte mult la sport. Fata aia avea un lucru foarte important: avea simtul umorului. Si citea filozofie. Ea venea printr-a opta cu Hegel, avea niste miini pline de cerneala, citea, studia foarte mult. Tipa aia le-a zis alorlalti: „Nu va uitati ca el sta asa tacut, ca pare asa, ca pe dinauntru e foarte jucaus“. Ea m-a ghicit, pentru ca tinea la mine… Chiar tinea…
Cele mai multe poezii le scriam la sedintele cu medici
Cum va gaseati, in toata nebunia asta, linistea sa scrieti?
E interesant, domnule. Treceam din lumea asta zbuciumata, cu mortalitate infantila, in starea de scris. Inchipuie-ti ca stateam la Falticeni, la sedintele cu medici, in prima banca si scriam incontinuu versuri. Ei, cum ajungeam acasa, le bateam la masina, le mai aranjam. Dar unele erau snur. In timpul acesta in care eu scriam, se discuta despre mortalitate infantila, despre lipsa closetelor, despre vaccinari, despre gravide si cite si mai cite. Erau probleme reale, dureroase, socante. Mai veneau si tipi de la „judet“ cu aere, cu figuri.
Odata mi-am aprins paie in cap, cu doctorul Pop. Era un tip mare, inalt, psihiatru, care, in loc sa se poarte frumos, a inceput sa ne asculte, ca pe scolari. Unul n-a stiut sa raspunda la o intrebare si acesta l-a dat afara. Nu stiu ce demnitate m-a apucat pe mine atunci, ca nu eram simbolul rectitudinii din Raionul Falticeni, dar m-am ridicat si am inceput sa-l iau la rost pe acela: „Cum iti permiti, domnule? Dumneata esti coleg cu noi, ai o functie, dar cum iti permiti sa dai un coleg afara din sala?“. Acela a devenit si mai atos. S-a inflamat foarte tare, nu a mai zis nimic. Culmea, n-a patit nimic cel dat afara, dar la mine la spital au inceput sa curga inspectiile.
Ei, cele mai multe poezii le scriam la sedintele astea. Toti se uitau la mine: „Domnule, asta-si ia notite!“. Numai notite nu luam eu atunci. Unele poezii au iesit chiar foarte frumoase. Eram foarte concentrat.
Eu, cind scriam, incuiam usa si scriam in camera, sau ma duceam pe sezlong, in spatele casei. Iar astia de la spital, daca aparea vreo urgenta, veneau acasa la mine, ma strigau, iar daca nu raspundeam, veneau in spatele casei. Si spuneau: „Domnule doctor, a venit unul care a baut un kil de rom dintr-odata!“. Era in coma. Ala a murit! Sau a mai fost un caz odata, cu unul care pusese un pariu ca el maninca un pahar de sticla. Era o balastiera acolo, care sfarima piatra, linga crisma. Si un viteaz de la balastiera a pus pariu ca maninca un pahar patratos, gros. Dar interesant e ca l-a crantanit asa de fin, ca a scapat cu viata. Si dupa ce l-am trimis la spital, la Suceava, m-am interesat de soarta lui. Asa am aflat ca a scapat. Aveam un telefon din acela vechi, cu manivela, ca la alea militare.
In primii ani insa, nu am putut sa scriu. De prin 1966, cind incepusera oniricii sa publice – o mare bucurie! – am inceput sa scriu si eu. M-am afiliat grupului si a inceput sa curga mai lin treaba. Un prieten din Iasi, un poet foarte bun, Adi Cusin, care venea deseori la mine, mi-a adus o carte pe care i-am batut-o la masina. Tot el mi-a dus primul meu volum: „Bai, daca mi-ai batut mie primul volum, fa-l si pe al tau si-l dau la editura!“. Intimplarea fericita a fost ca s-a schimbat numele editurii in „Albatros“, iar redactor acolo venise Nicolae Oancea, un om care mi-a luat, la gramada cu alte manuscrise din dulap, si volumul meu. Si i-a placut. „Il publicam!“ Dar a stat si tot a stat si tot nu aparea. L-am pus pe Dimov sa se intereseze de ce nu mai aparea. El era asa, un tip solid, cu mustati fioroase, si s-a dus sa le zica alora: „Ba, daca nu-l publicati pe Brumaru, va bat!“. Acesta era argumentul suprem: bataia! Dupa aceea, a mai scris si Florin Mugur ca manuscrisul meu zace de trei ani in editura… Se chema Fluturii din pandispan. Am primit un telefon: „Domnule, e in regula volumul, il publicam, dar ii schimbati titlul!“. Ei, aici a fost cheia: eu puteam sa fiu foarte demn si sa refuz. Poate ca ma infundam atunci si ramineam frint. M-am gindit mult, dar le-am zis ca eu nu schimb titlul, sa dea ei altul. Iar astia i-au dat titlul Versuri. Critica, dupa aia: „Dom’le, ce modest este acest poet, ca a dat titlul asta!“.
Galerie foto
