Singurul teatru din Bucuresti preocupat sa dea o directie celei de-a doua sali este Teatrul Mic, care a focalizat sala de la Foarte Mic pe montarea unor texte contemporane. Daca exista un manifest pe care spectacolul romanesc ar trebui sa-l sustina, atunci e vorba de propunerea unui teatru dezintoxicat, un teatru cura de realitate contemporana, care sa iasa din cercul vicios al dictaturii metaforizarii continue. Un teatru care sa nu faca abstractie de ce si unde traieste, care sa nu-si fenteze timpul. Derapajele si dopajele au cel mai mare grad de emergenta in spectacolele romanesti. Derapaje de la spatiul nostru cronologic si dopaje cu artificii, cu solutii superficiale de compromis. Actorul roman – exista desigur si exceptii (actorii din Discipolii, regizat de Tompa Gabor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, din joi.mega Joy – Teatrul Odeon si Inimi cicatrizate – Teatrul National Constanta, Compania Ovidius din Constanta, regizate de Radu Afrim, din Vremea dragostei, vremea mortii – Teatrul National „Radu Stanca”, Sibiu, regia Radu Alexandru Nica) – isi foloseste prea putin corpul si joaca doar cu cuvintul. De unde si revolta penibila si defazata impotriva limbajului dur pe scena. Interpretarea se bazeaza in cea mai mare parte pe sensul replicii, nu pe toate straturile dramatice din spectacol. Mai grav decit atit, alegerea unui text nu are aproape nici o motivatie de parcurs estetic (nu intelegi de ce un regizor a optat pentru o piesa, si nu pentru alta), iar asumarea lui devine si ea intimplatoare. Din acest aleatoriu, teatrul romanesc iese cu greu. Si nici nu prea are cum sa iasa atit timp cit prea putini oameni isi pun intrebari atunci cind se apuca de un spectacol. Pina la urma, si festivalurile nu fac altceva decit sa aduca in prim-plan inertia evidenta.
Vremea dragostei… functioneaza organic la toate nivelurile
Intr-un top personal al anului 2006, plasez pe primul loc Inimi cicatrizate de Max Blecher, pentru bombele din corpurile jupuite de boala, pe care Afrim reuseste sa le faca sa explodeze sub ochii nostri. Ce sint, de fapt, aceste bombe? Tensiunile erotice mocnite. Inimi cicatrizate e spectacolul pasiunii din corpuri care isi taseaza boala. Radu Afrim corporealizeaza excelent fragilitatea unor invalizi senzuali care isi rup ghipsul ca sa se atinga, care sint in stare sa tisneasca prin el ca printr-un parbriz. Ghipsul e al doilea corp. Corp permanent sau temporar care nu-si inhiba nici o clipa purtatorii. Dimpotriva, ii provoaca sa-si expulzeze amorteala. Boala creeaza un cod comun de supravietuire. In comunitatea condamnatilor la orizontala (tuberculoza osoasa inveleste trupurile intr-o carcasa care doare pe dinauntru mai mult decit pe dinafara), nevoia de a iubi si de a fi iubit calca in picioare neputinta. Afrim transforma sanatoriul intr-un cimp vizual pasional. Ghipsurile se freaca unul de altul, atingerile sint convulsive, picioarele trepideaza ca niste arcuri, iar clipa dinaintea mortii e un halucinant hohot de ris. Erotismul are o „carne dramatica” atit de fierbinte, incit sfarima orice handicap. E interzis sa nu poti atunci cind singura sansa e sa nu ai limite. In spectacolul regizat de Afrim, ghipsul, pielea si patul compun o unica instalatie corporala.
Partea a treia din Vremea dragostei, vremea mortii de Fritz Kater, regizat de Nica, e si ea o instalatie de trupuri alienate. Zorii apocalipsei mijesc, corpurile obosesc, vitalitatea se epuizeaza ca o bucata de carne imbatrinita. Vremea dragostei e construit pe principiul diseminarii unei viziuni corale, principiu folosit de Nica si in Agamemnon. Prima parte din Vremea dragostei… e imaginea comunismului in varianta infantil retorica. Comunismul celor care, adolescenti fiind, nu percep decit partea soft a unui regim batatorit hard. A doua parte e o istorie de familie care scaneaza despartirile iminente, impuse de lipsuri comuniste autoritare. Iar a treia parte este un scenariu psihedelic in care corpurile, tinjind dupa o iubire dementa, se izbesc unele de altele ca niste becuri incinse. Conceptul scenografic al lui Andu Dumitrescu si coregrafia frinta imaginata de Florin Fieroiu fac din Vremea dragostei… un spectacol care functioneaza organic la toate nivelurile.
De Miruna Dinu, studenta in anul IV la UNATC, cu siguranta veti mai auzi. Spectacolul ei de absolventa, Fotografii explicite de Mark Ravenhill, are o calitate esentiala: decupeaza abil protestul unor utopisti stingisti disciplinati de cursul firesc al lumii, de noua ordine consumista, si filtreaza emotiile insinguratilor obsedati de iubire. Cine iubeste moare sau fuge mincind pamintul.