Eu si corpul meu
A cam inceput sa ma calce pe cap teoria asta des intilnita si-n tabloide, si-n cele mai serioase carti de psihoterapie: corpul tau stie, corpul tau te avertizeaza, trebuie sa-ti lasi corpul sa rezolve situatia, in fine, o multime de asertiuni care conduc spre ideea stupida ca, in genere, corpul tau e destept. Dupa mine, e prost ca noaptea. Bei un whisky, ce-ti spune corpul? Opreste-te?! Nu, iti spune: „Mai baga unul, ca tare-i bun“. Cu tigarile, cu cola, cu zaharul si uleiul, cu fast food-ul, cu ciocolata, cu toate chimicalele pe care le inghitim, la fel. Te-avertizeaza la timp? Nu. „Baga, frate, anything goes, is bune de numa’-numa’!“ Si daca se trezeste intr-o buna zi ca te-avertizeaza, atunci un rau aproape iremediabil e deja produs.
Te-apuca depresia. „Corpul tau stie sa te vindece. E programat genetic sa faca asta. Lasa-l in pace, nu-l mai incorda, nu-l mai deranja cu mintea ta negativista“ – scrie aproape in orice carte de psihoterapie. Lasa-te doar in baza lui si-ai sa vezi cum iti crapa inima sau vreun vas de singe la creier… Insa cel mai revoltator si mai evident caz de stupizenie a corpului e atunci cind – cu cit iti permiti mai multa mincare – se apuca serios de adunat grasimi pentru zile negre de foamete pe care, chit ca faci sport si-ti mentii greutatea optima, ti le distribuie timp in cele mai nepotrivite locuri. Cu cit maninci mai putin, cu atit aduna mai mult. Ca un hirciog dement.
Cind erai student si n-aveai bani nici pentru ziua de miine, corpul tau nu ti-ar fi strins un gram de grasime pentru poimiine, oricit de mult ai fi halit din pachetul de-acasa, la un chef, la o sarbatoare. Nu, pe-atunci il durea la basca pe corpul tau ca-l bate vintul pe strada, ca pica din picioare.
Eu unul macar aveam din tinerete o vaga idee ca tigarile, bautura, uleiul si celelalte pot sa-ti faca rau, in vreme ce corpul nici nu era constient ca exista. Da, da. Categoric, is mai destept decit corpul meu. Chestie care, ca sa fiu cinstit pina la capat, nu mi-a folosit la nimic.
Psihologul dolofan care-si stergea fruntea cu o batista
Exista oameni care poarta lumea in spate. Nu multi, dar sint. De unul mi-a povestit Ralu. Inchipuiti-va o conferinta de psihologie la care si-au anuntat prezenta si marii tatici ai domeniului din Romania. Platesti o caruta de bani ca sa-i asculti si sa te minunezi de ultimele descoperiri in materie de psihoterapie. In realitate, o mare boringosenie, sinteze lungi si incilcite din articole straine, piscotareala si fite cit incape, intr-o sala luxoasa de hotel. Studii care nu-i ajuta decit pe autori sa mai cistige un grad universitar. Marele tatic – pentru care platise Ralu bilet – nici macar nu si-a mai sustinut conferinta. El avea toate gradele posibile.
Si in foiala aia – „Misto discurs“, „Ia un piscot“, „Bravo, dom’le!“ – a scapat nu stiu cum la microfon un psiholog intre doua virste, dolofan, care-si stergea necontenit fruntea cu o batista. Moderatorul i-a dat zece minute pe ceas sa-si prezinte lucrarea, atentionindu-l ca nu cumva sa le depaseasca. Omul a inceput cu ma numesc cutare, sint psiholog in orasul cutare (unul mic, gen Pascani ori Podu Iloaiei, zice Ralu) si a continuat repede-repede, cintind din foile sale ca si cum ceilalti nici n-ar fi existat pentru el (daca nu l-ar fi tradat sudoarea de pe frunte). Oricum, si auditoriul il trata ca atare. Cumva de parca ar fi ajuns la spartul unui tirg, cind toti au terminat negotul, iar el incerca sa le vinda un pui sfrijit de gaina. Lucrarea lui era despre un experiment concret pe care il realizase cu citiva pacienti bolnavi de cancer in faza terminala. Una peste alta, reusise sa-i faca uneori sa zimbeasca, ii convinsese sa se mai bucure de timpul care le-a ramas, sa se impace cu familiile lor si cu sine.
Practic, psihologul dolofan care-si stergea fruntea nadusita cu o batista ii invatase pe citiva oameni in carne si oase sa moara cit de cit linistiti. Ceea ce, dupa mine, e mai mult decit toate studiile savante adunate la un loc. Si, datorita unora ca el, lumea merge mai departe.