Era cu muncitori: oameni simpli, sondori, cufundati in munca lor cotidiana de construire a socialismului, chiar si fara lozinci. O inginera stagiara apare in cadru, cu complicatiile ei nitel „intelectuale“, si incepe sa tina un jurnal. In partea a doua a romanului, dupa ce jurnalul consemnarii la persoana I s-a incheiat, cititorul afla – dar relativ tirziu – ca Iunia Poenaru s-a sinucis.
Existau si sinucideri in regimul trecut? Mai multe, oricum, decit in romanele scrise in epoca. Si deodata incepem sa simtim diferenta dintre realismul propriu-zis si asa-numitul realism socialist. Al doilea solicita autorilor „zugravirea realitatii in dezvoltarea ei revolutionara“, incarcindu-i cu „sarcina influentarii ideologice“ a oamenilor muncii. Primul cerea scriitorului atit: „a vedea clar“.
Iar a vedea clar insemna, in anii ’50, a nu inchide ochii la tragedia taranimii si drama intelectualitatii. Insemna a vedea votul furat si inchisorile politice, pamintul luat taranului si proprietatile luate burghezilor. Pe aceasta realitate istorica s-a aplicat formula de castrare a realismului socialist, prin care autorul „vedea“ selectiv, numai ceea ce convenea Partidului unic. In anii ’80, romanul „obsedantului deceniu“ este la moda: se scriu mii de pagini despre abuzurile din epoca Dej. Realismul socialist devine insa nu realism, ci realism ceausist. Accentul critic vizeaza mereu trecutul partinic, contrapus explicit si implicit prezentului luminos. Epoca Dej este foarte rea, prin comparatie cu epoca Ceausescu, care este foarte buna – de nedepasit cu gindul si cu fapta.
A vedea clar, in Epoca de Aur, insemna a observa distrugerea satului romanesc si transformarea orasului intr-un laborator de cobai sociali. Insemna a lua act si de cultul personalitatii Marelui Cirmaci. Iata o pagina din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal al lui Ion D. Sirbu, scrisa exact in anul in care Petru Cimpoesu isi publica romanul: „Cit este piata de mare, la picioarele imensului portret, se vede un covor national, in care fiecare copil al nostru nu este decit un simplu punct dintr-un urias gobelin: aceste mii de trupuri scriu lozinci, fac portrete, picteaza istorie nationala si revolutionara: numai El si bunul Dumnezeu din ceruri se pot bucura de o asemenea hecatomba de trupuri, timp, jertfe aduse. Defilarile fasciste au devenit liliputane in raport cu faraonia acestor hore ale prostiei intru desert si mizerie“.
A vedea clar devine ceva destul de neclar, la douazeci de ani si mai bine de la caderea comunismului. Unii vad numai sistematizarile ceausiste si nu sufla o vorba despre raptul istoric si crimele din anii ’50. Altii, dimpotriva, vad exclusiv antisovietismul lui Ceausescu si se simt foarte mindri de a fi fost contemporani cu geniul de la Scornicesti. Ei vorbesc deci cu insufletire despre ticalosiile stalinistilor nostri, iar cind discuti despre degradarea inimaginabila din ultimii ani ai socialismului de stat se tin cu dintii de teza Marii Conspiratii.
Trecind de la cimpul socio-politic la cel socio-cultural, unii reproseaza scriitorilor nostri ca n-au scris carti demistificatoare si nu s-au ridicat impotriva Autoritatii. Ca n-au fost decit evazionisti. Altii insa reproseaza autorilor mai curajosi ca ne-au livrat numai jumatati de adevaruri si ca prin aceasta au servit de fapt politica regimului, legitimind-o. Marin Preda e asadar la fel de vinovat ca Radu Petrescu, iar realistul Petru Cimpoesu si fantastul Mircea Cartarescu ar ilustra, in egala masura, adaptabilitatea scriitorului roman.
Si totusi, fie ca vrem, fie ca nu prea vrem, privirea ni se limpezeste odata ce perspectiva se largeste. A fi comunist sincer in ilegalitate si in anii instalarii comunismului (cazul lui Ion D. Sirbu) este posibil. A fi comunist sincer in anii ’80 e, pentru mine, imposibil. A face, ca intelectual, compromisuri in climatul de teroare ideologica al anilor ’50 ori a deveni informator dupa ce ai trecut prin experienta puscariei (cazul Caraion) e ceva ce poate fi inteles. A face insa compromisuri in deceniul noua sau a da lungi si voluptuoase note informative despre confrati (cazul aceluiasi Caraion) este ceva ce nu mai poate fi inteles.
Cred ca o grila istoriceste constituita si in care judecarea textelor e in strinsa relatie cu evaluarea contextelor ne ajuta incomparabil mai mult decit un cadru de etica absolutista sau unul de toleranta infinita. Toti sintem la fel de vinovati: fals. Nimeni nu e culpabil, Istoria poarta toata vina: sofism.
„Unde e viata, unde sint amanuntele ei?“, se intreaba la un moment dat stagiara din romanul lui Cimpoesu in jurnalul ei.
Viata aceea ar trebui sa fie, procesata, in romanul insusi – asta daca realismul s-a dovedit mai tare decit realismul socialist si daca prozatorul roman a ales sa fie prozator, nu politruc.