De pilda, daca esti pieton, poti sa pasesti pe o singura carare ingusta de pe trotuar (la dreapta, zid si turturi deasupra capului tau, la stinga un morman de zapada cit un munte mai mic: „Un roman catarat pe un morman de zapada din statia lui 131 spune ca din virf se vede marea“ – titlu de pe „Times New Roman“). Nu incap doi oameni pe-aceeasi carare, asa ca cel care ajunge primul, se da politicos intr-o parte, ingropindu-si bocancii in zapada, zimbind si asteptindu-l pe celalalt sa treaca. Se pot lega prietenii. Se pot crea familii pe cararile din Bucuresti. Se poate citi. Se pot numara semafoarele. („Bai, Papi, mi-a zis Mititelu ca a numarat semafoarele aicea pe Uranus, de la Victoriei la Berzei, saispe semafoare au pus astia, frate, o sa crapam de plictiseala“ – in taxi). Studiile arata ca cel mai mic interval de timp pe care il putem percepe e de 50 de milisecunde (asta era secolul trecut; intre timp, am sarit la 13 milisecunde). Dar avem nevoie de 250 de milisecunde, adica de un sfert de secunda, ca sa procesam informatie. 250 de milisecunde e viteza cu care experimentam viata. Procesele noastre mentale alearga pe cimpiile elizee, in vreme ce picioarele intirzie la semafor. Dar am invatat sa facem mai multe si mai mult intr-un interval din ce in ce mai scurt, sintem maestri la multi-tasking si echilibristica intre telefon, mail, mess, sonerii, televizor, inghesuim milioane de lucruri intr-o milisecunda, pina cind ele nu mai apuca sa devina experiente, ramin la stadiul de actiuni (asta a zis-o Benjamin, nu eu). Fotografiile de pe Instagram sau statusurile de pe Facebook sint acolo ca sa ne asigure ca ni se intimpla intr-adevar ceva, acum, in timp ce e facuta fotografia sau in timp ce scriem statusul, nu ca sa ne informeze asupra faptului ca ni s-a intimplat ceva, odata. Toate aceste cugetari nefiresti pentru o Enticlopedie au fost prilejuite de-un text oarecum stiintific din revista „Nautilus“ si de un eveniment minor, dar semnificativ, petrecut la un bors de peste de la restaurantul „Pescarul“ din Bucuresti.