din Versuri, din Julien Ospitalierul, din Detectivul Arthur este un poet imbatat de capacitatea sa (pe care o descopera in timp ce scrie) de a vedea altfel o lume cu totul noua. El se cufunda in viziunile si amintirile sale cu entuziasm, ca regele instelat cuprins in mantia propriului intuneric dintr-o poezie de Eminescu. Inventeaza genial obiecte nemaivazute, trece materia dintr-un regn in altul, face obiectele sa se indragosteasca, isi exercita pe rind simturi fastuos dereglate. Poetul exploreaza lumea si descopera bolovani matasosi, caramizi sfarimicioase, portocale impudice, suflet care prinde lustru – astfel lumea devine ceea ce manualele scolare numesc „univers poetic“, dar in realitate e o forma de vrajitorie. Pentru ca, acum, poezia inventeaza realul, ceea ce inseamna ca, macar partial, il anuleaza si il uzurpa, imaginind un altul in locul lui. Oricit de splendid imaginat, acesta a fost infaptuit printr-o revolutie, inevitabil, violenta. Poetul-rege, inscaunat prin propria forta creatoare, sufera din cauza lipsei de legitimitate. In constiinta poetului adevarat, care ia poezia in serios, fara sa o confunde cu o simpla indeminare de a face versuri, se naste, deja, indoiala.
Virsta „critica“ e, de fapt, concomitenta celei dintii, insinuindu-se in volumele de inceput cu falsa naivitate, ca o incercare experimentala de diversificare a repertoriului. De la Adio, Robinson Crusoe!, dar mai ales in Ruina unui samovar, Dintr-o scorbura de morcov si Submarinul erotic, poezia lui Emil Brumaru intra insa vizibil in criza. Momentul e consemnat in corespondenta abundenta scrisa de Brumaru la sfirsitul anilor ’70 si publicata in Cersetorul de cafea: lumina pipaibila dispare, universul saraceste, poetul incepe sa-si aminteasca de propria virsta geniala ca de ceva lasat definitiv in urma. Ca urmare, si poezia lui se textualizeaza, se intoarce impotriva ei insesi, devine mai colocviala, mai debutonata, mai impudica, pentru ca „realul“ ei este in criza. E perioada in care, pierzind o parte din puterile geniale de mai inainte, poetul se canoneste sa scrie, sa scrie orice, sa depaseasca blocajul: de aici ies Infernala comedie, cu poemele erotice hard, care reprezinta faza sadiana a lui Brumaru, revolta lui demonica impotriva unui Dumnezeu mut si indepartat. Noile splendori impudice numesc de-a dreptul ceea ce, in poemele imbatate ale volumelor mai vechi, era sugerat cu infinite ocoluri, de o senzualitate eterica. Acum, senzualitatea e nuda si disperata, poate chiar denuntatoare. In volumele de inceput, imbatate de gratie, frumusetea era un pseudonim pentru poezia insasi; in volumele tirzii, incepind cu anii ’80, ultragierea frumusetii, violarea diafanului, violenta aplicata materiilor suave ilustreaza o criza de natura spirituala. De aceea poemele erotice trebuie, si ele, luate in serios ca poezie, si nu ca simplu divertisment: ele ilustreaza un moment de revolta impotriva intocmirii (desigur, gresite) a universului. Dar, cum universul insusi nu poate fi pedepsit, poezia este cea care trebuie sa sufere citeva biciuiri in efigie. In afara poemelor „nerusinate“, textele sint tot mai metaliterare si mai autoreferentiale. Textualismul isi vira coada, poezia e tot mai mult facuta din cuvinte, locul imaginatiei e luat de evocari ale birtului „Ciresica“ sau de dedicatii catre prieteni, actrite, poete, autoare de critica literara. Au iesit de aici poeme ale unui alt Brumaru, mai colocvial, mai argotic, cu priza la actualitate, cu un cool agresiv si un feeling autentic, care a prins foarte bine in atit de inautenticii ani ’90. Datorita lor, Emil Brumaru a devenit un personaj, nonconformistul canonic, idolul adolescentelor pasionate de literatura si interlocutor privilegiat al tuturor celor care doresc sa aiba acces la fericire, cum se intimpla in volumul Nicolina blues al lui Ovidiu Nimigean.
In volumul aparut anul trecut, Rezervatia de ingeri, poetul apare intr-o noua ipostaza. Deloc obosit, deloc manierist, luptind cu sine insusi in continuare, Brumaru gaseste un mod de a vorbi, cu tandrete, dar fara nici o complezenta, despre sansele poeziei in confruntarea cu realul. Asta confirma, inca o data, ca avem de-a face cu un mare poet, unul pentru care pariul poetic nu e considerat nici o clipa cistigat, pentru ca jocul nu se incheie niciodata. Brumaru isi reviziteaza cu melancolia din Tinerete fara batrinete „domeniile“ poetice cucerite de-a lungul timpului, dar sensul acestei revizitari nu trebuie sa ne scape: este vorba de un examen sever, de o proba a rezistentei in fata nimicului, a degradarii si mortii. Acum, poetul vorbeste despre „lucrarile ingerilor“ si despre destramare; forta poeziei este ca poate sa-si descrie propria slabiciune si propria infringere. Si astfel ea capata o concretete dupa care tinjea si poate atinge realul.
Opera lui Emil Brumaru se desfasoara ca o aventura splendida, plina de riscuri. Ii datoram admiratia noastra nu doar pentru naturaletea cu care ne da senzatia ca poezia este posibila, dar si pentru figurarea atit de puternica a crizei ei, a limitelor poeziei si deci a pariului ei existential. La cei 75 de ani impliniti, Emil Brumaru are toata indreptatirea sa tuteleze spatiul nostru literar. Pentru ca e un poet adevarat.