Numele lui este Emil Brumaru si rar mi-a fost dat sa vad mai mult ghinion in dreptul unui autor. Mereu nominalizat, in ultimul deceniu, el a fost intotdeauna la citiva milimetri de bifarea simbolica a statutului de clasic in viata pe care formula „Opera Omnia“ o sugereaza si o consolideaza. Abia in 2011, „Observator Cultural“ (cu un juriu lipsit de inestimabila mea prezenta) a facut in sfirsit dreptate unui scriitor pe care, pe masura ce-l recitesti, il redescoperi de fiecare data ca fiind altfel.
Un poet minor?
Formula ma face sa rid, asa cum mi se intimpla si cind o vad atasata unui prozator de nivelul lui Stefan Agopian. Fiindca amindoi scriitorii au deschis si au ilustrat cite un culoar in literatura romana, reusind o performanta dubla. Sa nu semene cu nimeni. Si sa nu poata fi copiati de nimeni. Pe de o parte, sint niste pionieri si niste reformatori. Pe de alta, isi elimina din joc epigonii, facind din originalitatea viziunii in expresie criteriul decisiv.
„Minoratul“ lui Brumaru are, e drept, si o explicatie de istorie literara. Venind in cimpul actualitatii culturale dupa ce Nichita Stanescu si alti lirici metafizici ai generatiei ’60 construisera un model de reprezentare poetica, el – care avea un alt tip de reprezentare – a parut deodata marginal, periferic, chiar non-poetic. Cine voia sa-l discrediteze ii spunea „poetul bulion“. Poezia era obligatoriu sa foloseasca un registru inalt, sa transfigureze realul, sa cosmicizeze experientele concrete, sa stearga conturul individualitatii si societatii. Sa fie abstracta. Sa fie Poezie.
Si, pe acest fond de asteptari, venea Emil Brumaru cu universul lui marunt si maruntit, mingiind cu privirea obiecte umile si developind secundele unui timp provincial care nu mai trece… In loc de proiectie metafizica, insertie in banalul cotidian. In loc de expansivitati simbolice, ritualuri domestice. Cosmosul nu este Altceva si Altunde, spre care spiritul purificat al poeziei ne transporta. Cosmosul poetic e aici, in scenele cu lucrusoare si mici vietati, cu un samovar, un fir de marar si un motan care toarrrrce multumit, in acolada imaginativa a artistului.
In aceasta imaginatie a aproapelui (iar nu a departelui de performanta stanesciana), Brumaru este atins de aripa geniului. Privirea lui dilata „maruntisurile“ casnice si le modifica structura. Fiecare obiect se va naste din nou, prin raporturile inedite si valentele deschise de versuri dislocante la modul uimitor. Poetul, totusi, nu face doar hiperrealism cu turnura fantastica. Se plaseaza mai degraba intr-un cimp de tensiune al fantasmaticului, folosindu-se de prezentul dat pentru a evada in zonele unor obsesii fecunde.
Sub prezentul versului sta experienta stratificata a afectivitatii. Asa cum poetul isi adora lumea lui domestica, se iubeste pe el insusi ca parte a ei; si aceasta se vede in atentia cu care isi studiaza si utilizeaza creativ aproape fiecare secventa real-imaginara. Astfel ca, in paginile acestui poet „minor“, se poate intimpla orice, oricind – dar nu si oricum. Daca totul ne pare la prima lectura usurel in versurile lui Emil Brumaru, citindu-le inca o data observam cu perplexitate ca absolut totul are greutate.
Aleg, fara sa caut prea mult, doua poezii-capodopere. O „elegie“: „Covoarele-si tulbura-n vagi dupa-amieze/ Gradinile calde cu plante obeze/ Si vechi animale cu suflet de lina/ Vor iar linga scaune-n veci sa ramina./ Oh, canile-si dau una alteia gura,/ Pe mese sint fructe ce-si sfarma armura/ Si-i poate si-un cintec uitat de-un seraf/ Ce lasa sa-i cada moi bile in praf.// Afara copiii rup maduva grea/ A apei ce blind a tisnit din cismea/ Si fug de burlanul cel lung sa nu-i soarba/ In pod, unde este o bufnita oarba.// Apoi nu se-ntimpla o vreme nimic.// Insecte cu frica inchisa in plic/ Asteapta. Privesc melancolici pe geam/ Cu ochii albastri, motani de Siam/ Ce nu pot pricepe cu mintea, pufosii,/ Pe domnii ce-si taie salate de rosii/ Cind ei doresc carne si carne si carne/ Ce-acum si de-a pururi in somn sa-i rastoarne“.
Si un „psalm“: „Mi-am ferit de tine Doamne/ Sufletul cit am putut/ Sa n-ating cu gura mina/ Celuia ce m-a facut// Sa nu-ti mingii fruntea ochii/ Parul inelat duios/ M-am ferit de tine Doamne/ Sa nu-ti fiu prea dragastos// Sa nu-ti sperii mintea-n ginduri/ Pacatoase ce mi-ai dat/ Cind m-apropii lin de trupul/ Tau intins pe-un moale pat// Care-i dincolo de nouri/ Si-i cuprins dulce de raze/ M-am ferit de tine Doamne/ In amurguri si-n amiaze// Si in spaima diminetii/ Cind ti-e grea toata fiinta/ De iubire pentru mine/ Si-mi pierd istovit putinta// Si-ncet ma preling in pofte/ Mocnite la foc scazut/ Mi-am ferit de tine Doamne/ Viata cit m-am priceput“.
Brumaru, poet minor?