Compozitorul parasise insa Romania, inca de la 10 septembrie, pentru un turneu, anuntat pe cinci luni, in Statele Unite si Canada, iar sosirea sa la New York, la 12 octombrie, „pe prima nava romaneasca ce ajunge in Statele Unite dupa izbucnirea razboiului“, fusese salutata cu entuziasm de presa. „New York Times“ dadea si detaliile unui program ce nu fusese, evident, organizat de pe o zi pe alta. Sub impresariatul Corporatiei „Columbia Artists Management Inc.“, ce il reprezenta, Enescu avea contracte sa dirijeze Orchestra Simfonica Nationala la Washington, Orchestra Simfonica din Cleveland, cea „feminina“ din Chicago, Orchestrele Simfonice din Rochester si New York, iar in Canada pe cele din Toronto si Montreal. Ulterior, avea sa se adauge si Orchestra din Baltimore, iar Enescu sa dea o serie de recitaluri de binefacere, in primul rand in beneficiul copiilor infometati din Romania.
Puntile cu tara natala nu erau rupte complet, dovada stand Marea Cruce a Ordinului „Serviciul credincios“, ce ii era inmanata de ambasadorul Mihai Ralea pentru „a fi facut ca muzica si sufletul romanesc sa fie recunoscute pretutindeni in lume“.
In aprilie 1947, revenea, dupa o indelungata absenta, la Paris, dar potrivit unor informatii ale apropiatilor sai, constient ca nu se va mai intoarce in Romania.
Departe de a fi un „colaborator“ al noului regim ce se consolida in Romania, Enescu, s-ar putea spune, il sfida chiar atunci cand, in aprilie 1948, din nou in turneu in Statele Unite, boicota public, retragandu-se impreuna cu Richard Tucker, celebru tenor al Metropolitanului, cu origini basarabene, un concert la Carnegie Hall, utilizat vadit pentru propaganda politica de catre ambasadorul sovietic in Statele Unite.
In acelasi an, aflat la Paris in momentul in care autoritatile romane le cereau celor din exil sa-si preschimbe pasapoartele ce purtau emblema regala pentru unele noi, ale regimului comunist, George Enescu – potrivit unor marturii din Arhiva Europei Libere – refuza noul pasaport, la fel cum proceda si prietena sa, Clara Haskil, aflata in Elvetia. Atat unul, cat si altul solicitau si primeau cu acel prilej de la autoritatile franceze, respectiv elvetiene, „documente de calatorie“, pe care aveau sa le foloseasca in deplasarile lor in locul pasaportului roman anulat.
In ianuarie 1949 ii scria din Statele Unite compozitorului Mihai Andricu ca „este nedrept sa fie date afara [din Academia Romana]valori nationale, mai ales in domeniul stiintific, artistic si intelectual, sub pretext ca au alte opinii politice. Politica n-are ce cauta in sferele inalte ale culturii, care trebuie sa fie ceva de care nu te atingi. […]Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic, si strig in gura mare [subl. mea V.E.]ca nu inteleg sa fiu amestecat in nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu exista cale de mijloc“.
***
Reamintesc toate acestea sub impresia neplacuta a unor afirmatii facute recent de istoricul Adrian Cioroianu, decan al Facultatii de Istorie a Universitatii bucurestene, intr-o emisiune la TVR2. „Cinci minute de istorie“, fie si numai prin durata sa, nu poate fi un program care sa reuseasca sa rezolve vreo necunoscuta, vreo „enigma“, a cercetarii istorice. Poate insa sa transmita un mesaj subliminal negativ celor care privesc si „se cultiva“ exclusiv prin televiziune. Atunci cand cineva da drept certitudine ca „plecarea lui George Enescu din tara s-a produs cu acordul regimului comunist“, sugerand ca ar fi fost pretul acceptarii unui scaun de deputat „coleg cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker“, si ca „pana in mai 1955, cand a murit, George Enescu… si-a pastrat pasaportul de cetatean al Romaniei comunizate“, nu face decat sa arunce oprobiul si anatema, cu un grad as zice de iresponsabilitate, asupra unui mare intelectual democrat si mai mult decat integru ca om! Voi reveni.
FOTO: Observator cultural