In mod obisnuit (iata un inceput eseistic), se considera ca eseistul este un spirit sclipitor-paradoxal ce rastoarna tabla de valori a unei epoci si spulbera adevarul axiologic printr-un demers de cea mai buna calitate sofistica. Nu va cantona in sfera evidentelor si nu-si va scrie pagina in virtutea ideii ca Shakespeare e Shakespeare sau ca Balzac este Balzac. El ar trebui, nu-i asa?, sa arunce in aer aceste evidente, punand o dinamita la baza lor, ori macar sa le fisureze, ori, in cel mai rau caz, sa le ocoleasca. Scopul lui ar fi destramarea „adevarului“ (cu ghilimele din start relativizante) si extragerea unor adevaruri scoase la lumina curiozitatii si intelegerii publice. Eseistul ar fi sa fie anti-canonicul prin definitie. Notatiile lui sunt personale, observatiile, surprinzatoare, libertatea de miscare, totala. E bizar sa construiesti un paradox pentru a ajunge la concluzia ca Shakespeare e Shakespeare.
Si totusi, exact acest lucru il face Paleologu, pe toata intinderea eseurilor sale. El nu intoarce niciodata piramida culturii cu varful in jos si cu baza-n sus pentru a se plimba „liber” pe suprafata vasta a autorilor de toata mana. Nu cauta sa diminueze prestigiul clasicilor si nu are acea meschina satisfactie a unui comentator convins ca l-a „prins“ cu ceva compromitator pe un mare creator. Ca Paleologu nu e un populist in sfera artistica am inteles de la bun inceput; dar ca el se pune, de fiecare data, intr-un acord intim si profund cu artistii de mult intrati in canon (si batatoriti de generatii si generatii de receptori), iata ceva ce abia acum, la o noua lectura, mi-a sarit in ochi.
De la Caragiale la Eminescu, de la Sadoveanu la Iorga, de la Balzac la Proust: pe o asemenea claviatura elitista, cum vor alerga degetele fine ale eseistului? Ce va pune el in discutie si ce anume va rasturna? In Bunul-simt ca paradox, Al. Paleologu ne-o spune in clar: „Adevaratii iconoclasti ataca nu valorile consacrate ale artei, ci ale moralei, institutiile, prestigiile incremenite. Sunt rasturnatori de idoli, deschizatori de drum. Si in arta, ei ataca nu marile opere, ci receptarea lor conventionala, habitusurile gustului, mimica academica“. Si putin mai inainte: „Iconoclastii, marii, adevaratii iconoclasti, «revoltatii» camusieni nu contesta, de obicei, valorile consacrate ale artei si poeziei. Ei nu sustin ca Goethe sau Hugo sau Shakespeare n-aveau talent; cei care sustin asemenea teze nu sunt, in fond, decat niste imbecili (atentie, vezi Stendhal: «le plat Goethe»; Claudel: «cet ane solennel de Goethe»; Camus: «Goethe, faux grand homme»)“.
Imi pare edificatoare paranteza ingrijorata a autorului, dar edificatoare nu pentru ceea ce credem indeobste ca ar fi eseistica, ci pentru efortul lui Paleologu de a o ilustra, din interior. Caci tinta lui de atac nu este valoarea acreditata si clasicizata, ci cliseul care, in urma rulajului ei socio-cultural, se constituie, se perpetueaza si devine sufocant. Contestatarii marilor valori i se par niste imbecili; dar, atentie!, nu si cei ce reprezinta ei insisi niste valori. Un mare scriitor negand un alt mare scriitor e ceva ce poate fi inteles. Subiectivitatea lui artista il elibereaza de orice obligatie de obiectivitate. Dar un veleitar care s-ar incumeta la o atare trebusoara ar suporta imediat consecintele: eseistul nostru va lasa atunci iconoclasmele deoparte si se va arata „intolerant“: mai exact, intr-un mod just, casant.
Si fiindca Shakespeare ramane intotdeauna Shakespeare pentru doua categorii de receptori (pentru specialistii in literatura si pentru publicul larg educat, in timp, de catre ei), eseistul va cauta sa improspateze criteriile receptarii. Sa ne curete calea de acces catre universul Operei. Si, da, acum majuscula devine obligatorie, ca si in critica lui Lucian Raicu. Nu mai e vorba de emfaza critica, de retorica didactica, de academism osificat. E vorba de ceea ce da substanta, deopotriva, realitatii culturale si reflectiei oricat de libere asupra ei.
Astfel ca Paleologu sare, eseistic, din pisc in pisc, deruland o complicata si paradoxala speculatie pentru a reconfirma evidenta. Asa isi si incepe eseul intitulat Balzac: „Ceea ce lumea, in genere, pricepe cel mai greu e tocmai evidenta“. Departe de a rupe cu lumea diagnosticata, in stilul geniilor neintelese si al revolutionarilor de profesie, eseistul va cauta s-o educe. Dar nu, evident, dintr-o postura catedratica, de la o inaltime a cunoasterii absolute revarsata, in debit egal-profesoral, spre capetele plecate ale invataceilor…
Paleologu te ia de brat si te plimba prin gradinile culturii, oferindu-ti aici un citat, acolo o observatie, dincolo o asociere: in interpretari mereu originale prin care vedem cum se topesc unul in altul bunul gust si bunul-simt.