La capatul catorva zile de extenuare fizica, lipsit de mancare si de apa, despartit de camarazi si vaduvit de orice notiune a timpului, un adolescent de numai saisprezece ani, combatant de partea „albilor“ in Razboiul Civil din Rusia, traieste un moment bizar, aproape neverosimil. In timp ce strabate un luminis, calare pe cal, un glonte venit de niciunde ii rapune subit iapa, tanarul soldat trezindu-se doborat la pamant, dar altfel cat se poate de viu. Din directia opusa, vede cum se apropie de el un barbat aflat pe un cal alb, urias, chitit evident sa-l omoare. Cu ultimele puteri, baiatul reuseste sa-si extraga Luger-ul din toc si sa indrepte pistolul asupra dusmanului. Apasa apoi pe tragaci si, spre surpriza lui, vede cum trupul aflat pe calul alb, urias, se prabuseste la pamant si ramane acolo. In pofida coplesitoarei senzatii de oboseala care ii dicteaza sa nu mai faca nici o miscare, sa inchida pur si simplu ochii si sa se lase in voia somnului (cu riscul de-a nu se mai trezi niciodata), tanarul nostru se ridica din iarba, curios sa vada cine este victima. Constata ca muribundul, pentru ca este convins ca omul va muri in curand („basicute de spuma roz sareau si i se lipeau de buze“), este un barbat tanar, desi nu chiar atat de tanar ca el, blond si „aproape frumos“, cum il descrie acesta. Apoi, auzind ropot de cai undeva prin apropiere, baiatul abandoneaza contemplatia, se urca pe calul celui aflat la pamant si dispare.
Un roman pe care nu poti sa-l lasi din mana
Multi ani mai tarziu, aflat acum in exil, la Paris, barbatul da peste un volum de proza scurta al unui oarecare Alexander Wolf, volum intitulat Voi veni maine/ I’ll Come Tomorrow. Bun cunoscator al limbii engleze si, prin natura meseriei sale de ziarist, un cititor fidel de literatura, fostul combatant se apuca sa-l citeasca si nu mica ii este mirarea cand ajunge la o povestire care descrie fidel, doar ca din perspectiva celuilalt, intreaga desfasurare a evenimentelor din fatidica zi de vara a anului 1919 cand, in luminisul unei padurici, doi tineri s-au aflat la un pas de moarte. Intr-adevar, in povestire, naratorul este impuscat si urmeaza sa moara, dar pana la urma are noroc si scapa cu viata si, scapand, se hotaraste ca intr-o zi sa scrie despre ce i s-a intamplat atunci, despre acea aproape neverosimila impuscatura care l-a doborat de pe cal si a fost la un pas de a-l trimite pe lumea cealalta, tocmai pe el, care supravietuise nevatamat unor inclestari mult mai dramatice s.a.m.d.
Din clipa aceasta, echilibrul sufletesc si mental al naratorului nostru se fisureaza. Incepe o goana nebuna pentru aflarea identitatii autorului povestirilor, lucru care-l va duce in Anglia, si inapoi la Paris, numai pentru ca, in final, sa constate ca Alexander Wolf nu este nicidecum englez, ci rus ca si el, doar ca scrie sub pseudonim si publica direct in limba lui Shakespeare. Intr-un tarziu, cu ajutorul unei cunostinte comune, cei doi se intalnesc. Momentul este banal si emotionant in egala masura. Vorbesc, rememoreaza, filosofeaza pe tema vietii si a mortii si, in linii mari, nu fac nimic care sa anunte o a doua confruntare, decisiva de aceasta data, intre cei doi. Si totusi se pare ca destinul/soarta/fatalitatea e mai puternica decat vointa comuna a doi indivizi maturi si responsabili. Cum se va intampla acest lucru ar fi pacat sa dezvalui. Nu de alta, dar tocmai aceasta inlantuire fatidica a evenimentelor este cea care da farmec si, cum spuneam, unicitate acestui roman pe care, chiar daca de la un moment dat stii ce se va intampla, nu poti sa-l lasi din mana tocmai pentru ca stii.
Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, traducere si note de Adriana Liciu, colectia „Biblioteca Polirom. Esential“, Editura Polirom, 2014
Galerie foto
