Aveti vreun curent literar la care sa va puteti declara afiliat? Va revendicati apartenenta la o anumita generatie?
Nu stiu daca fac parte dintr-un curent literar, de obicei „insectarul“ e treaba criticii. Generatia? Dupa varsta si data debutului as putea intra in randul nouazecistilor. Adevarul e ca nu m-am gandit niciodata la asta in mod serios. Cred ca sunt mai degraba un lup singuratic. Stiu ca acum o sa va ganditi la Lucia T.
Ati ghicit. O sa va intreb insa altceva: care sunt autorii care v-au facut sa deveniti scriitorul care sunteti?
Oho, e o lista in continua expansiune, dar la inceputul ei e triada capitolina: James Joyce, Feodor Dostoievski, William Faulkner, toti iesiti de sub pulpana lui William Shakespeare. Ultimii pe lista sunt de cativa ani buni Mihail Bulgakov, Philip Roth, Ian McEwan, Haruki Murakami, Amos Oz, Mario Vargas Llosa, Vladimir Nabokov si Mihail Siskin, cel mai nou, deocamdata.
Si care sunt cei care raman, sa zicem asa, „de suflet“?
In capul listei ramane si azi Joyce cu Ulise. L-am citit in prima editie in limba romana din 1984, pe cand eram student la Facultatea de Istorie Bucuresti.
Terenul fusese pregatit, citisem mai inainte Portretul artistului la tinerete si Oameni din Dublin, inclusiv cateva fragmente din Ulise aparute in „Secolul XX“, dar tot a fost o epifanie, in termeni joyceeni. In dimineata aia chiulisem de la un curs de Istorie Medievala Universala ca sa stau la o coada imensa la Libraria Eminescu, mi-era teama sa nu pierd cartea. Apoi am citit-o intr-o stare de semidelir orgiastic, fara sa mai merg la scoala, stateam in camera mea din camin, dormeam, citeam si ieseam doar sa mananc. La fel se va intampla peste un an cu Maestrul si Margareta. Vocatia mea s-a schimbat, daca pana atunci visam sa fiu istoric, am devenit, nu scriitor, ci mai degraba un cititor fanatic, si-am profitat ca biblioteca de la caminul D din Grozavesti era surprinzator de bine utilata.
Si, lasati-ma sa ghicesc, asa ati ajuns la scris…
Primele mele incercari literare, un soi de prozisoare de doua-trei pagini, intr-un stil eliptic si metaforic, le-am scris in ultimul an de facultate, pe la 23 de ani. Scriam cand si cand, fara sa ma gandesc la publicare, si va trece mult timp pana cand o sa devin constient ca am ajuns scriitor. De fapt, am inteles ca nu mai am scapare in 1995 cand Nemira m-a anuntat ca primul meu roman, Asteptarea Regelui Pescar, a castigat un concurs de manuscrise si va fi publicat anul urmator.
Cum a fost munca la Pata violeta? Va intreb pentru ca sunt trei povesti care au trebuit crescute si interconectate.
Pata violeta… Sigur, sunt trei povesti sau, la rigoare, trei romane intr-unul singur, asa cum bine au remarcat toti comentatorii si nu v-a scapat nici dumneavoastra. Asta nu e neaparat mare scofala, nu sunt nici primul si nici ultimul care incearca o asemenea formula narativa.
Sa zicem ca, la inceput, stratul cel mai vechi a fost povestea biblica. Cred ca acum vreo cinci-sase ani am scris o versiune a ei pe care am trimis-o Poliromului. N-a fost acceptata, desi mi s-a spus ca era bine scrisa, pentru ca i-ar fi lipsit, citez aproximativ din raspunsul editurii, un „ceva provocator“, tinand cont de abundenta de romane care tratasera in fel si chip povestea respectiva. De obicei, cand o editura imi respinge manuscrisul, primul meu impuls e sa accept critica si sa rescriu romanul. Plec de la premisa ca un roman e incheiat numai dupa ce-a fost acceptat de editura. Asa am facut si acum, apoi l-am lasat in sertar pana cand, scriind povestea lui M., m-am gandit ca el, fiind scriitor, are nevoie de un carlig bun pentru a o seduce pe Lucia. Si cum ea e bloggerita, ideea de a-i trimite epistolar romanul biblic mi s-a parut singura solutie.
Nu va pare rau ca nu ati luat povestea cu legionarii pentru a o dezvolta intr-un roman de sine statator? Cred ca suntem de acord ca n-ar fi iesit unul rau…
Ei doi, M. si Lucia, proveneau din familii rivale, asa ca a trebuit sa scriu si povestea vendetei. Acum cred ca e limpede ca n-am avut intentia sa scriu un roman despre legionari, pur si simplu vendeta m-a dus in epoca in care ei erau vedete. Sigur, un astfel de roman ar fi teribil de incitant, poate candva in viitor…
Si scanteia care a declansat romanul alcatuit din trei posibile romane?
Primum movens a fost insa o imagine care m-a lovit in plin intr-o zi: un pusti contempla vrajit posterul cu portretul lui Adele Bloch-Bauer. Apoi, nu sunteti singura persoana care-mi reproseaza, mai mult sau mai putin voalat, ca n-am scris trei romane separate. Ideea subiacenta pare sa fie ca, daca as fi scris macar unul si nu trei, poate c-ar fi fost mai bine. Si Constantin Pistea mi-a spus-o. Dar, cu riscul de a plictisi sau enerva, repet ca nu asta a fost intentia mea.
Altcineva, Liviu Comsia, mi-a sugerat sa reiau si sa dezvolt romanul biblic, considerand ca sunt sanse sa fie o reusita majora. Am remarcat, de altfel, ca el a placut cel mai mult. Dar e greu sa te intorci si, cum Pata violeta a fost publicata, e limpede ca povestea ei va continua fara mine.
Sigur ca am riscat adunand intr-un singur roman subiecte pentru trei, dar deocamdata nu mi-am risipit toate gloantele, mai am destule subiecte. Apoi, imi place enorm sa risc si sa joc pe muchie de cutit, poate ca si pentru ca outsiderii n-au nimic de pierdut: nici gasti literare, nici critici prieteni, burse, pozitii oficiale sau premii literare. Inca un motiv pentru care mi-a placut Lucia T.
Citind Pata violeta am ramas cumva cu impresia ca ati dorit sa atrageti intr-un anumit fel atentia lumii literare. Nu de alta, dar este destul de provocator sa faci personaj dintr-o persoana precum Lucia T.
Cred ca aici sunt trei intrebari legate una de alta. A fost provocator pentru mine sa fac un personaj din Lucia T., pe care n-o cunosc decat din ce scria pe blog, dar recunosc ca mie imi placea. N-a fost o strategie sa-i preiau admiratorii, iar daca a fost sau nu provocator pentru altii, habar n-am. Nu m-am asteptat ca romanul meu sa fie citit si ca un manifest pro sau contra Luciei si cred ca nici nu s-a intamplat asta, cel putin pana acum.
Cum apreciati ecoul starnit de acest roman? V-ati fi asteptat sa fi fost mai mare?
Ecourile nu le-am simtit, poate si pentru ca nu am blog si nici cont pe Facebook. Am avut foarte putine recenzii, de obicei pe bloguri. Revistele literare, cu exceptia „Suplimentului de cultura“ si a „Luceafarului“, au ignorat cu desavarsire romanul, cel putin pana in prezent.
Si asta nu va deranjeaza?
Nu-i nici o problema, sunt obisnuit. Daca ma gandesc bine, nu sunt departe de Lucia T. Si eu sunt un outsider, doar ca eu n-o sa renunt la literatura, cel putin cat timp voi gasi o editura care sa-mi publice cartile. Deocamdata, Polirom o face si asta mi-e de ajuns.
Daca nu intentionati sa renuntati la literatura, inseamna ca mai urmeaza ceva. E un secret ce anume?
Nu mi-e limpede nici mie, deocamdata. Fiecare roman de-al meu ar trebui sa fie suficient de ofertant pentru public incat sa creeze un orizont de asteptare care sa favorizeze aparitia urmatorului. Mi-ar conveni un roman foileton cu capitole care sa fie publicate lunar (daca saptamanal e dificil) de o revista sau de un cotidian de mare tiraj sau, de ce nu, pe un blog adecvat. Dar nu stiu exact cum ar fi posibil financiar lucrul asta. Nu mi-ar fi prea greu din moment ce am aproape gata patru romane, desigur nu toate la acelasi nivel de cizelare.
Din alta perspectiva nu ma aflu in postura fericita a unui autor celebru sau suficient de cunoscut incat sa-si poata publica lejer operele cand si unde doreste. Eu sunt foarte dependent de vanzari si, daca romanul meu se vinde greu sau deloc, imi va fi foarte dificil sa mai public in viitorul apropiat. Inca mai sper ca Pata violeta sa creeze o masa critica de cititori fideli, care sa astepte urmatorul meu roman, dar poate ca visez cu ochii deschisi.
Care ar fi urmatorul dumneavoastra pariu literar? Ce va tenteaza sa scrieti in prezent?
Lucrez la un roman, se cheama deocamdata Asculta muzica, in care o piesa muzicala, Spiegel im Spiegel a lui Arvo Part, de a carui muzica m-am indragostit, influenteaza destinele a patru oameni – un politician, o studenta, un scriitor si un filozof –, totul pe fundalul Romaniei de azi, un cvartet care la final se transforma intr-un duet. L-am inceput in 2012 si acum sunt la a noua varianta. E intr-o forma foarte apropiata de ceea ce-mi doresc, probabil il voi termina anul acesta.
Inseamna ca va pot intreba deja ce urmeaza, nu?
Mai am inca trei romane care mai trebuie revizuite sau rescrise considerabil, dar asta in anii urmatori.
Cum poate un absolvent de istorie devenit scriitor sa reziste tentatiei de a scrie un roman istoric?
Teribil de provocator… Raspunsul meu este insa destul de banal. Undeva in recenzia dumneavoastra spuneati ca romanul biblic a fost inghesuit meschin intre alte doua, romanul vendetei si cel al Luciei. M-a amuzat, m-a provocat estetic si intelectual sa vad cum Istoria sau, ma rog, mitul fondator al civilizatiei crestine ajunge un instrument pacificator si de seductie in intortocheata relatie epistolara dintre M. si bloggerita de care s-a indragostit fara leac. Istoria mare incapsulata cuminte in istoria mica. Istoria mica a iubirii dintre doua personaje deloc exceptionale proiecteaza lumini asupra unei naratiuni arhetipale, care initial a fost o istorie minora. De fapt, totul in istorie se joaca mereu la scara mica.
Justificati!
Crucificarea unui dulgher dintr-o provincie periferica a Imperiului Roman modifica istoria universala. Un oarecare negustor din desertul Arabiei inventeaza o religie universala. Un obscur functionar de la Oficiul de brevete din Berna releva lumii o noua imagine stiintifica asupra universului. Un caporal austriac din armata germana, somer, pictor ratat, demagog de berarie, un loser, ajunge stapanul unei natiuni extrem de civilizate, pe care o arunca in barbarie si n-a lipsit mult sa faca praf intreaga lume.
As putea spune – exagerand poate, dar nu prea mult – ca literatura, si romanul in special, ilustreaza perfect cum istoriile marunte, personale sau inventate, alimenteaza Istoria ca si cum fictiunea ar fi adevarata materie din care se hraneste realitatea, daca nu cumva realitatea e doar un alt nume al fictiunii! Si atunci nu toate romanele sunt deja istorie sau Istorie?
Aveti trei carti publicate, una la Nemira si doua la Polirom. Cred ca este suficient pentru a se putea spune ca „ati intrat in sistem“. Totusi, va considerati un outsider. De ce?
N-as vrea sa pozez in victima a „sistemului“ si nu cred in teoria conspiratiei, dar, realmente, sunt un outsider. Totusi, criticii din generatia matura, sa zicem, m-au ignorat, cat despre noua generatie de critici, ce sa mai vorbim? Singura exceptie notabila e Antonio Patras care mi-a scris prefata si o cronica in „Timpul“ la Scandurica. Probabil, au motive serioase si cred ca e vorba de lipsa de valoare a cartilor mele sau, in cel mai fericit caz, ca nu m-au citit inca. Sunt sigur ca e numai vina mea. Primele mele doua romane nu sunt tocmai formidabile. Apoi marginalitatea geografica (locuiesc intr-un orasel din sud, la Zimnicea) si literara (lipsa prieteniilor literare, nu public in reviste, nu apartin nici unui „grup de interese“, nu sunt membru USR), toate astea au facut ca vizibilitatea mea literara sa se situeze la cote minime.
Asta insa nu va face nici pe departe inexistent ca scriitor, as zice…
Public foarte, foarte greu si la intervale mari de timp. Nu sunt un scriitor lenes, dar nici unul grabit sa publice. Nu exista editura importanta din Romania care sa nu-mi fi respins propunerile, chiar si la Polirom mi s-a intamplat. Desigur, am refuzat din principiu sa-mi platesc publicarea, vreau sa-mi scot cartile in conditii onorabile. Repet, singura mea sansa e sa fiu publicat in continuare la Polirom, nu e o pledoarie pro domo, dar fara proiectul Polirom, inceput in 2004, si credinta ferma a lui Lucian Dan Teodorovici in valoarea literaturii contemporane autohtone, eu nu existam ca scriitor.
„Scriitorii romani trebuie sa castige mai intai publicul autohton“
Totusi, sa revenim putin. Admintand asadar ca teoria consipratiei nu functioneaza in cazul acesta si retinand marginalitatea la care va referiti, nu credeti ca este vorba si despre o perioada istorica? Ma intreb daca nu cumva, de data aceasta, istoria mare influenteaza istoria mica? Poate ca tine si de etapa in care se afla acum literatura romana.
Nu sunt sigur ca inteleg unde bateti. Va referiti la schimbarea de generatii din critica noastra? Sau la cresterea importantei blogurilor literare sau interesate de literatura care par a eclipsa atentia de care se bucurau odinioara criticii? La globalizare? In ce etapa considerati ca se afla literatura romaneasca? De expansiune, de regres – cum cred P. Cernat si M. Chivu –, de schimbare de paradigma? Avem noi cu adevarat scriitori capabili sa se impuna pe plan mondial, in afara de N. Manea, M. Cartarescu si recenta laureata a Nobelului, Hertha Müller, si, de ce nu, Andrei Codrescu?
Pai, tocmai asta vreau eu sa aflu de la dumneavoastra. Ca scriitor, in ce faza vedeti literatura noastra, cu tot cu critica si cu tot cu raportarea ei la restul lumii?
Pai, cred ca la fel cum stam si cu restul societatii, intr-o prelungita, greoaie si sinuoasa tranzitie. Avem, cred, insulite de normalitate, adica o mana de edituri serioase si aproape occidentalizate, cativa scriitori de valoare si critici profesionisti cu lecturile la zi si fara prea multe parti pris-uri, doua-trei reviste de tinuta intelectuala si un numar apreciabil de reviste electronice, bloggeri pasionati, un public restrans, destul de pretentios, ba chiar de curand doua festivaluri internationale de literatura, USR supravietuieste. Numarul scriitorilor tradusi peste hotare e in crestere, dar nu am semnale ca unul sau mai multi dintre ei sa fi inregistrat deja un succes de proportii, Nobelul fiind un vis prea indepartat. Asta-i partea plina a paharului, faptul ca literatura contemporana exista…
Din pacate, partea goala a paharului e considerabil mai mare: lipsa de interes a statului si a unei politici culturale, piata extrem de redusa, educatia in colaps, veniturile reduse, provincialismul, imitatia sterila, limba de circulatie restransa, lipsesc agentii literari si scouterii literari, mediatizarea subtire.
Cat despre valoarea literaturii noastre in context mondial, ca sa folosesc un cliseu, mi-e tare greu sa ma pronunt, neavand o formatie de critic ori de comparatist si nici suficiente informatii.
Ma multumesc sa spun ca, pe o scala de la 0 la 10, cred ca ajungem pe la 7. In sfarsit, poate c-o sa para o blasfemie, dar cred ca literatura noastra contemporana e mult mai vie si mai diversa, ba chiar mai valoroasa, decat filmul romanesc, in ciuda premiilor importante obtinute de Noul Val. Dar, daca cineastii nostri au inceput prin a castiga publicul occidental, cred ca scriitorii romani trebuie sa castige mai intai publicul autohton.
Ce va doriti cel mai mult acum?
Cel mai mult imi doresc sa fiu citit de un public tot mai mare.
Galerie foto
