„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din volumul Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasa mostenire de familie de Edmund de Waal, care va aparea in curand, in colectia „Eseuri si confesiuni“ a Editurii Polirom, in traducerea Ioanei Aneci.

– Fragment –

Dupa cateva zile in Odessa, am mai multe intrebari decat inainte. De unde a cumparat Gorki acele netsuke? Cum era biblioteca in Odessa in anii 1870? Berdicivul a fost distrus in timpul razboiului, insa poate ar trebui sa merg si acolo, sa vad cum arata. Conrad era din Berdiciv: poate ar trebui sa citesc Conrad. A scris ceva despre praf?

Netsuke-?to. Imi amintesc ca acum treizeci de ani am facut o calatorie cu autobuzul care parca nu se mai termina, ca sa il vizitez pe un olar batran ce locuia pe o ulita prafuita care se catara pe coasta. Poate ca ar trebui sa refac traseul tigrului meu. Trebuie sa existe o istorie culturala a prafului.

Pe aeroportul din Praga, unde schimb avionul si trebuie sa-mi omor timpul vreo trei ore, stau cu carnetele mele in fata – si o sticla de bere, apoi inca una –, facandu-mi griji cu Berdicivul. Imi amintesc ca Charles, acest dansator plin de gratie, era numit Le Polonais, polonezul, atat de fratele sau Ignace, cat si de dandy-ul Robert de Montesquieu, marele prieten al lui Proust. Si ca Painter, primul biograf al lui Proust, a preluat aceasta porecla si l-a numit pe Charles barbar si vulgar. Am crezut ca pur si simplu intelesese el gresit. Poate ca – ma gandesc eu stand la bere – voia sa sublinieze ceva despre punctul de pornire: Polonia, nu Rusia. Imi dau seama ca, in ciuda entuziasmului meu fata de reactiile tactile la Odessa, am uitat de reputatia sa de oras al pogromurilor, oras pe care s-ar putea sa-ti doresti sa il lasi in urma.

Si am fiorul rece al biografiei, senzatia ca traiesc la marginea vietii altor oameni fara permisiunea lor. „Renunta. Las-o asa. Nu mai cauta si nu mai aduna lucruri“, imi spune insistent o voce interioara. „Du-te acasa si lasa povestile astea in pace.“

Dar e greu sa pleci. Imi aduc aminte de ezitarile din discutiile mele cu Iggie cand era batran; ezitari care se transformau tremurand in taceri, taceri ce marcau locuri unde pierduse ceva. Imi aduc aminte de Charles in faza finala a bolii sale si de moartea lui Swann si de felul cum si-a deschis inima ca pe o vitrina, cum isi scotea la iveala, pe rand, amintirile. „Chiar si atunci cand nu mai esti atasat de lucruri, tot e ceva ca ai fost atasat de ele; pentru ca intotdeauna oamenii nu ti-au inteles motivele…“. Sunt acele locuri din memorie unde nu vrei sa mergi impreuna cu altii. In anii 1960, bunica mea Elisabeth, care scria scrisori cu atata asiduitate, care predica atat de mult scrisul („Scrie din nou, scrie mai complet“), a ars sutele de scrisori si bilete pe care le primise de la poetica sa bunica Evelina.

Nu „Pe cine ar mai interesa?“, ci „Nu te apropia de asta. Nu e treaba ta“.

Cand era foarte batrana, nu mai vorbea deloc despre mama ei. Vorbea despre politica si despre poezia franceza. Nu a pomenit de Emmy pana cand nu a luat-o prin surprindere o fotografie care a cazut din cartea ei de rugaciuni. Tata a ridicat-o de jos si ea, fara sa se piarda cu firea, i-a spus ca era unul dintre iubitii mamei sale si a inceput sa vorbeasca despre dificultatea acelor aventuri, despre cat de mult simtea ea ca o compromit. Iar apoi din nou tacere. In faptul ca a ars toate acele scrisori este ceva care ma pune pe ganduri: de ce ar trebui sa fie toate lucrurile limpezite si scoase la iveala? De ce sa pastrezi lucruri, sa-ti arhivezi intimitatile? De ce sa nu lasi treizeci de ani de discutii sa se transforme in cenusa si sa se risipeasca in aerul orasului Tunbridge Wells? Doar pentru ca le ai nu inseamna ca trebuie sa le transmiti mai departe. Daca pierzi niste lucruri, uneori castigi astfel mai mult spatiu in care sa traiesti.

Problema este ca in secolul asta eu nu mai pot sa dau foc la hartii. Nu m-am nascut in generatia potrivita pentru a renunta la ele. Eu ma gandesc la o biblioteca in care toate sunt sortate cu grija in cutii. Ma gandesc la grija cu care altii au ars hartii, la stergerea sistematica a unor povesti, la separarea oamenilor de posesiunile lor, iar apoi a oamenilor de familiile lor si a familiilor de caminul lor. Si dupa aceea de tara lor.

Ma gandesc cum cineva verifica o lista pentru a se asigura ca acesti oameni erau inca in viata si locuiau in Viena, inainte de a pune stampila rosie „Sara“ sau „Israel“ pe certificatul de nastere. Ma gandesc, desigur, la toate listele din manifeste cu familiile care trebuiau deportate.

Daca altii pot fi atat de grijulii cu lucruri care sunt foarte importante, atunci si eu trebuie sa fiu grijuliu cu aceste obiecte si povestile lor. Trebuie sa fac totul ca la carte, sa ma intorc si sa verific totul din nou, sa refac traseul.

„Nu crezi ca netsuke-le astea ar trebui sa ramana in Japonia?”, m-a intrebat serioasa o vecina din Londra. Si descopar ca tremur in timp ce raspund, pentru ca asta chiar conteaza.

Ii spun ca sunt o multime de netsuke in toata lumea, asezate frumos in tavite captusite cu catifea, in vitrinele comerciantilor de pe langa Bond Street sau Madison Avenue, Keizersgracht ori Ginza. Apoi deviez putin pe Drumul Matasii, iar dupa aceea pe urmele monedelor lui Alexandru Macedon, care inca circulau in Hindukus in secolul al XIX-lea. Ii povestesc despre calatoriile mele prin Etiopia, insotit de partenera mea de viata, Sue, si ii spun cum am gasit un vechi vas chinezesc prafuit la un targ si am incercat sa aflu cum ajunsese acolo.

Nu, ii raspund. Obiectele au fost intotdeauna transportate, vandute, date la schimb, furate, recuperate si pierdute. Oamenilor li s-au oferit intotdeauna daruri. Conteaza cum spui tu povestea lor.

Mi se pune adesea si intrebarea complementara : „Nu-i asa ca nu-ti place cand vezi ca ramai fara tot felul de lucruri din atelierul tau?“. Ei bine, nu. Imi castig painea renuntand la obiecte. Daca esti un om care creeaza obiecte, ca mine, speri ca ele sa-si croiasca drum in lumea asta si sa aiba o viata cat mai lunga.

Obiectele au povestea lor. Dar si povestile sunt un fel de obiecte. Povestile si obiectele au ceva in comun, o patina. Credeam ca am inteles asta clar acum doi ani, inainte sa incep, insa nu mai sunt sigur cum functioneaza. Poate ca patina implica un proces de uzare pentru ca esentialul sa iasa la lumina, asa cum o piatra cu striatii care ajunge in rau pare ca nu va putea fi erodata, asa cum la acest netsuke infatisand o vulpe abia se mai disting botul si coada. Dar pare sa aiba si un efect sumator, asa cum o mobila de stejar arata mult mai bine dupa ce capata lustrul multor ani, asa cum lucesc frunzele mosmoanei mele.

Scoti un obiect din buzunar, il asezi in fata ta si incepi. Incepi sa spui o poveste.

AUTORUL

Edmund de Waal este profesor de ceramica la University of Westminster. Lucrarile lui sunt expuse in muzee din intreaga lume, inclusiv Victoria and Albert Museum din Londra si Tate Britain. Locuieste la Londra impreuna cu familia.

CARTEA

Descendent al familiei Ephrussi ce facea parte din marea burghezie Europeana, Edmund de Waal mosteneste o colectie de 264 de netsuke, sculpturi japoneze din fildes sau din lemn, nu mai mari decat o cutie de chibrituri. Gandul ca au trecut prin atatea maini il determina pe de Waal sa reconstituie trecutul, „impletirea sensuala si sinuoasa intre lucruri si amintiri“. Asa incepe aceasta rememorare, pasionanta ca o poveste politista, in care autorul dezgroapa pas cu pas istoria familiei sale de-a lungul a cinci generatii. O aventura care ne poarta intr-o calatorie in jurul lumii, de la Odessa in Japonia si apoi in capitalele Europei, pe urmele unor personalitati remarcabile, ca Charles Ephrussi, care a servit drept model pentru Swann al lui Proust, sau Elisabeth Ephrussi, prietena lui Rainer Maria Rilke.