Intr-o amalgare fara sens, lui Enescu i se reproseaza ca la concertele sale din timpul razboiului ar fi asistat „ofiteri germani“, ca, in toamna lui 1944 si in 1945, s-a angajat in activitatea ARLUS-ului – ceea ce ar fi echivalat cu a face propaganda comunista –, ca a efectuat un turneu (subinteles compromitator) in primavara lui 1946 in Uniunea Sovietica si ca, in toamna aceluiasi an, si-ar fi „cumparat“ plecarea din tara prin acceptarea unui loc de deputat pe lista blocului de partide manipulat de comunisti. De aici, urmeaza concluzia apoteotica de „colaborare cu regimul comunist“.
De „regim comunist“ in Romania anului de razboi 1944-1945 este ridicol de vorbit. Ridicol este si sa se sugereze vreo forma de colaborare a lui Enescu in timpul razboiului cu propaganda antonesciana si germanii. Spre cinstea sa si, fie spus, spre deosebire de alti muzicieni adulati astazi, Enescu nu a dat concerte sau recitaluri nici in Germania, nici in tarile sub ocupatie nazista!
Ca Enescu a fost intreaga sa viata un democrat din categoria, s-ar putea spune, a celor de stanga, fiind preocupat de soarta societatii romanesti si a celor mai defavorizati, este un fapt binecunoscut si nu este nici o rusine. Bizar este sa se sugereze ca ar fi avut fie si simpatii comuniste, asa cum au incercat sa-l inregimenteze ideologii de casa ai lui Ceausescu, Musat si Ardeleanu; niciodata insa istoriografii sau muzicologii sovietici, ceea ce ar trebui sa spuna mult…
O minima documentare demonstreaza simplu ceea ce gandea si spunea Enescu in public si in privat. De exemplu, interviul dat lui Miron Grindea, in 1931: „Poate ca omenirea se indreapta spre o colectivitate economica, poate ca va realiza – o clipa – comunitatea sociala. […]Se vor rationaliza, poate, hrana, habitatiunea, procrearea, dar ceea nu se va putea niciodata modifica este permanenta nevoie a insului de a evada […]intr-o lume a lui proprie, de visare, de reculegere“. Notabila este si marturia depusa de Alice Voinescu in august 1942 – disponibila foarte usor gratie recentei reeditari la Polirom a Jurnalului ei. Intr-o discutie „cu privire la egalitatea intre oameni“, Enescu ii spunea: „comunismul face cu aceasta egalitate o crima“. Iar Alice Voinescu adauga: „Era in felul lui de a se exprima o repugnanta nu pentru saracie, dar pentru nivelare si lipsa de libertate, atat de marcata, incat m-a frapat“.
Este adevarat ca in toamna lui 1944, Enescu a dirijat in doua concerte ale Filarmonicii in onoarea Armatei sovietice si, ulterior, Simfonia zisa a „Leningradului“ a lui Sostakovici, dar asa ceva se petrecea in toata lumea libera, din Statele Unite pana la Londra, iar din a doua jumatate a anului 1945, de la Paris pana la Berlin. Capodopera marelui simfonist rus al secolului XX fusese dirijata in premiera la Londra de Henry Wood la pupitrul lui London Philharmonic Orchestra si la New York de Arturo Toscanini cu a sa NBC Simphony Orchestra. Sergiu Celibidache avea sa o dirijeze la Berlin si n-am auzit ca despre vreunul din cei enumerati sa se spuna ca ar fi fost „naiv“ politic sau ca ar fi facut „propaganda sovietica“…
Se poate discuta relativ mult si despre relatia lui Enescu cu muzica si muzicienii rusi, inceputa cu turneul efectuat in 1909 si continuata cu declaratiile lui din 1918, cu prilejul calatoriei in Basarabia (unde, sub bagheta sa, Nicu Caravia a cantat un concert pentru pian de Ceaikovsky). Atunci, Enescu isi marturisea „admiratia pentru muzica ruseasca ce a dat cateva genii incontestabile“, „scoala muzicala ruseasca“ putand „fi pusa indata dupa cea franceza si germana“… Imposibil de spus ca in 1946, la Moscova, dirijand Privelistile moldovenesti ale lui Mihail Jora si Rapsodia sa, alaturi de Ceaikovski, si recitalurile cu Bach, Grieg etc. a facut vreun soi de propaganda pro-sovietica sau comunista.
Exista insa o marturie fundamentala, aparuta dupa 1989, pe care dl. Cioroianu ar fi trebuit sa o cunoasca, aceea a lui Ilie Kogalniceanu, apropiat al lui Enescu, despre un schimb de replici la care a asistat in Gara de Nord, inaintea plecarii spre Moscova. La indemnul ipocrit al lui Petre Constantinescu-Iasi, ministru al Culturii, de a vorbi acolo despre „toate realizarile pe care guvernul nostru le face pentru noua democratie…“, Enescu raspundea: „Domnule ministru, eu ma duc la Moscova sa fac muzica, sa revad locurile in care cu ani in urma am mai fost, sa cant la vioara, sa dirijez. Aceasta este misiunea mea si scopul turneului pe care il fac acolo!“
Inutil de a mai continua, dar imi e greu sa nu le dau dreptate celor care spun ca Enescu este mai cunoscut si mai pretuit, in calitate de creator si de om, in strainatate decat in tara sa natala…