Prezenta filmului pe prima scena a Berlinalei, in afara competitiei, s-a datorat mai ales faptului ca turnajul a avut loc in Germania si in special la Studiourile Babelsberg, iar festivalul si-a facut o obisnuinta din a prezenta tot mai numeroasele colaborari si coproductii americano-germane. Totul recomanda acest film pentru Berlin, mai ales distributia lui colorata: George Clooney, Matt Damon, John Goodman, Bill Murray, Bob Balaban, Jean Dujardin, Hugh Bonneville si Cate Blanchett.
Dar al cincilea film regizat de George Clooney e atat de prost incat te intrebi cum a fost posibil sa iasa asa cand avea toate motivele sa fie cel putin agreabil – basca impulsul cu descoperirea, in noiembrie 2013, a peste 1.400 de lucrari de arta intr-un apartament din München care a sporit nerabdarea publicului. Impreuna cu colaboratorul sau Grant Heslov, cu care are si compania de productie Smokehouse Pictures, Clooney a scris scenariul plecand de la cartea lui Robert M. Edsel, The Monuments Men: Allied Heroes, Nazi Thieves and the Greatest Treasure Hunt in History. Filmul e odiseea a sapte istorici de arta, curatori, directori de muzee s.a.m.d., care debarca in Normandia cu cateva obiective clare, adica opere de salvat. Trupa de soc reprezinta o parte din cei 345 de membri (provenind din 13 tari) ai Monuments, Fine Arts and Archives section (MFAA), unitate mandatata de presedintele Roosevelt, dar nesprijinita cu mijloace tehnice, si care a contribuit totusi la returnarea dupa razboi a aproximativ cinci milioane de opere de arta furate de nazisti, descoperind printre altele cea mai mare parte a tezaurului Germaniei, laolalta cu 1.600 de opere de arta furate, intr-o mina (moment care exista si in film).
Care film incepe – asa cum ne asteptam in buna traditie a cinemaului american de gen (vezi The Dirty Dozen) cu enuntarea temei si alcatuirea, de catre liderul grupului, Frank Stokes (George Clooney), a trupei cu care vrea sa ia cu asalt Europa anului 1943. Ne bucuram la fiecare nou membru, dar, odata efectivul complet, maioneza se taie. Scenariul indecis face marea greseala – de neconceput pentru un film de gen – ca, odata ajunsa in Europa, echipa sa se desparta si membrii ei sa plece in misiuni individuale. Fara sa fi avut timp sa construiasca personajele, filmul incepe sa le elimine, bazandu-se pe capitalul de incredere si simpatie pe care spectatorul il da actorilor in alb. Pe urma, spectatorul nu va reusi sa inteleaga daca urmareste un film de actiune pentru ca actiunea lipseste – singurul moment cu suspans e cel in care, spre sfarsitul filmului, aliatii se zoresc sa scoata mai repede obiectele de arta din pestera pana nu vin rusii. Filmul e nehotarat in insasi esenta lui: de ce personajul lui Clooney repeta pe masura ce oamenii ii mor ca viata unui om e mai importanta decat o opera de arta? Nu contrazice asta misiunea lor si nobletea cu care se presupune ca s-au aruncat in lupta (ei fiind oameni de arta, nu soldati)?
Un film incolor-inodor-insipid
Daca echipa tehnica a lui Clooney a refacut Cina cea de taina special pentru film, filmul in sine e si el un fals. Unele personaje spun lucruri care se contrazic din mers, iar unii actori intra pe roluri pe care au mai functionat si in care nu conving – vezi Cate Blanchett, care joaca in acelasi registru si cu acelasi accent ca in The Good German (desi in filmul alb-negru al lui Steven Soderbergh unde il avea partener pe Clooney, juca o evreica germana, iar aici e frantuzoaica). Poate pentru ca a fost filmat in Germania (si putin in Bulgaria), filmul nu are deloc umor. John Goodman si Bill Murray fac act de prezenta pentru ca n-au ce juca, iar Jean Dujardin serveste un stereotip care oricum se pierde in devalmasia scenariului. Nu stiu ce sa mai spun. Eroii monumentelor e un film incolor-inodor-insipid. Chiar nu-mi vine sa scriu nimic despre el.