Ce v-a placut la scenariul lui Prince Avalanche?
Cand David mi-a propus rolul, mi-a spus: „Hey, man, ce-ai zice sa mergem in padure cu vreo doua camere timp de cateva saptamani si sa vedem ce se intampla?“. Cred ca ii era dor de atmosfera din facultate cand facea filme de amorul artei. Am avut aceeasi abordare pe partea interpretarii. Si eu doream sa incerc ceva diferit, asa ca m-am trezit angrenat inainte sa stiu care va fi treaba cu filmul. David mi-a spus: „Am vazut un film si cred ca am putea face un remake dupa el“. Mi-a trimis DVD-ul si am fost fascinat de ideea celor doi barbati care vopsesc linii pe sosea, ca si de tema pierderii si regasirii in acest taram al nimanui. E ca in Cautandu-l pe Godot. Nu m-am gandit la asta in timp ce filmam, dar pe urma mi-am spus: „Oamenii astia parca l-ar astepta pe Godot!“. Exista ceva teatral in film.
Cum ati lucrat cu David Gordon Green? Va stiati de dinainte?
Sa spun ca a fost grozav ar fi, probabil, cel mai plicticos raspuns, dar asta e adevarul pentru ca am participat la un experiment cu totul creativ. Nefiind un film de studio, am avut libertatea de a spune: „Hai sa facem ce vrem, chiar daca nu va vedea nimeni filmul“. Doream demult sa lucrez cu David. Suntem prieteni de vreo 12 ani, sunt fan de-al lui si am tot incercat pana acum sa facem filme independente pentru care n-am primit o letcaie. De data asta a mers. Pe Emile nu-l stiam, dar am fost uimit sa vad cat e de bun, cum poate ramane atat de dulce chiar si cand ii spui lucruri ingrozitoare. Si m-am gandit ca in prima parte a filmului, personajul meu il judeca pe personajul lui, dar, ca spectator, am empatizat cu Lance tocmai pentru ca Emile e atat de talentat.
Ati decis singur cum urma sa arate personajul dumneavoastra?
Da, m-am distrat cu mustata si ochelarii, dar n-am vrut totusi sa devin un hipster. E o linie foarte fina intre a purta mustata si a fi un hipster. Pentru haine am avut un wardrobe supervisor care a pus la loc toate elementele, inclusiv combinezoanele albastre care imi amintesc de Super Mario. Camion rosu, combinezoane albastre, linii galbene – aratau interesant aceste culori printre copacii arsi.
Cum ati rezonat cu padurea arsa din film?
A fost un peisaj ciudat pentru ca parea nesfarsit, dar cam cu o luna inainte de a incepe filmarile puteai vedea ca verdele reaparuse – nu in frunzele copacilor, ci pe jos. Asta dupa ce, cu doua luni in urma, totul fusese de culoarea cafelei. De fapt, acest lucru a fost si izvorul de inspiratie al filmului, asa s-a hotarat David sa filmeze acolo. La inceput nu stia ce sa faca cu filmul asta. Titlul a venit la urma.
Cand ati fost ultima data intr-o padure?
Am petrecut ceva timp in Upstate New York unde e multa verdeata si unde poti face lejer boala Lyme – pentru cine e interesat, il recomand cu caldura, haha! –, dar n-am petrecut prea mult timp intr-o padure arsa. A fost o experienta ciudata. De fapt, nu-mi amintesc cand am intrat ultima oara intr-o padure adevarata.
Filmul a fost turnat intr-un timp record – 16 zile. A presupus acest lucru multa improvizatie? Care a fost provocarea?
David este genul de regizor caruia ii place procesul crearii unui film. Ii place sa-i vada pe actori venind cu propriile lor idei. Si mie imi place sa lucrez asa pentru ca am facut multa improvizatie in ultimii ani. Provocarea acestui film, poate parea ciudat, a fost sa-l facem ca si cum ar avea subtitrare: Prince Avalanche e versiunea americana a unui film european. Mi-a placut acest lucru. Improvizand, am incercat sa ramanem fideli acestei idei.
Cum poti improviza plecand de la un film deja existent?
A fost un pic ciudat pentru ca nu m-am gandit la original sau la actorul care jucase rolul inainte. A fost, mai degraba, un film cu totul nou. Numai cand am vazut filmul gata ne-am dat seama ca dialogurile noastre erau fidele spiritului dialogurilor originale.
Cata improvizatie e in scena cu femeia care isi cauta licenta de pilot prin cenusa casei?
Producatorul si art directorul s-au plimbat intr-o zi si au gasit-o pe aceasta femeie, Joyce, care cauta prin ramasitele casei sale arse. Vecinii din jur incepusera
sa-si reconstruiasca locuintele, dar ea zi de zi era printre ramasitele fostului ei camin. Si David a spus: „Ar fi grozav daca am putea filma aproape ca intr-un documentar, chiar daca nu stiu cum am integra aceasta scena in film“. Am petrecut cateva ore cu Joyce si mi-a facut turul casei, ca si cum ar fi scotocit prin propria-i cenusa. Femeia aceasta avusese o viata foarte interesanta, dar toata viata ei era in acea casa care nu mai exista. Singurul lucru pe care l-am manipulat in film a fost ca am pus-o sa spuna ca isi cauta licenta de pilot.
Sunteti perceput ca actor de comedie, desi paleta dumneavoastra e foarte larga.
Mi-a placut dintotdeauna comedia, dar se pare ca a fost o mare schimbare in cariera mea odata cu Anchorman, ocazie cu care am cunoscut niste tipi foarte haiosi. Continuam sa lucram impreuna si le sunt fidel pentru ca m-am distrat enorm lucrand alaturi de niste oameni de treaba care radeau tot timpul. Si felul lor de lucru mi-a placut pentru ca presupunea multa improvizatie. Nu stiai niciodata ce se putea intampla.
Credeti ca cele mai bune comedii vin din tristete?
Nu toate, dar multe dintre cele pe care le prefer vin din lupta, anxietate, tristete. Stand-up comedian-ul care imi place cel mai mult e Louis C.K., iar momentele lui comice sunt comentarii sociale legate de lupta, de greutatile vietii.
Ati devenit reprezentativ pentru asa numita „comedie a umilirii“. Sunteti vazut adesea facand lucruri pe care alti oameni nu le-ar face in realitate.
Nu prea e loc de vanitate cand vrei sa faci oamenii sa rada. Nu cred ca am calitatile necesare pentru a fi distribuit in filme cu James Bond, in pelicule de actiune sau in orice film care implica un mascul alfa. Nu cred ca as fi convingator in aceasta ipostaza. Va rog, nu ma contraziceti! (Rade.) Oricum, nici n-am incercat vreodata sa joc in astfel de filme.
Dar cautati ceva in mod constient atunci cand va alegeti rolurile?
In orice caz, nu ceva de genul „acesta e tipul de personaj cu care vreau sa ma identific“. Nu exista o decizie constienta care ma impinge sa aleg anumite personaje, dar tind sa accept lucruri pe care le gasesc interesante. In ultimii ani am jucat oameni care par foarte reali.
Ati studiat drama iacobina la Oxford timp de trei luni. Ati face ceva similar si pe ecran daca s-ar ivi ocazia?
Da, mi-ar placea sa joc un personaj intunecat si complicat, dar, pe de alta parte, nici n-as vrea s-o fac numai de dragul de a o face. Ar trebui sa imi placa povestea si sa fiu convins ca sunt persoana potrivita.
Cineva spunea ca in film trebuie sa joci cateva scene foarte bine, iar in celelalte sa te straduiesti sa nu fii oribil. In teatru construiesti un personaj in timp. Dumneavoastra ce credeti?
E interesant. Mie profesoara de actorie imi spunea ca teatrul si filmul nu sunt atat de diferite pentru ca trebuie sa intri in contact cu aceleasi elemente. Trebuie sa treci prin aceleasi emotii, dar cand esti pe scena, trebuie sa lasi totul sa treaca prin corp si sa iasa astfel incat sa fii auzit din ultimul rand – deci vorbesti tare, gesturile sunt ample si figura expresiva. In cinema totul trece prin tine, dar, in loc sa arunci totul afara, fata ta trebuie sa fie asemeni unui burete pentru ca aparatul de filmat prinde tot. In afara de asta, totul e la fel.
Multi actori spun ca Hollywood-ul e condus de oameni care s-ar potrivi mai bine pe Wall Street. Sunteti de acord cu aceasta afirmatie?
Hollywood-ul e, in esenta, o afacere. Cei din fruntea studiourilor sunt oameni de afaceri, iar provocarea oricarui business – banuiesc ca e la fel in muzica sau publishing – e sa combini arta cu comertul astfel incat rezultatul sa fie bun pentru toate partile implicate. E frustrant cand vrei sa incerci ceva creativ, dar care nu poate fi viabil din punct de vedere comercial – insa, sincer, nu prea am patit asa ceva chiar si atunci cand am lucrat cu studiourile. Am primit uneori din partea studiourilor note sau scenarii foarte inteligente. Am experimentat, ce-i drept, si partea neplacuta a lucrurilor.
Ati spus la un moment dat ca nu intalniti des scenarii bune. Exista in serialele TV de azi povesti interesante? Se stie ca sunteti un fan al serialului Lost.
Serialele TV traverseaza cel mai bun moment din istorie. Sunt atat de multe seriale bune… Cu Lost ajunsesem la sezonul al treilea sau al patrulea, dar pe urma am ratat cateva episoade si am pierdut sirul. Acum ma uit la Homeland, desi sunt putin in urma. Sotia mea vede mai multe seriale decat mine. Ce imi place e ca poti avea toate serialele pe DVD si poti face maratoane care, pe de alta parte, sunt nebunie curata. Iti tot spui „inca un episod“ pana te prinde 4 dimineata. Inainte ma uitam saptamanal la Dexter si am DVD-urile de la Breaking Bad si The Wire (care mi se pare unul dintre cele mai bune seriale din toate timpurile). Favoritul meu din toate timpurile e insa Clanul Soprano. In tara noastra posibilitatile de a experimenta au fost intotdeauna mai limitate din pricina retelelor de televiziune. Mai nou, de cand exista cablul, se pare ca serialele de pe cablu sunt mai bune.