Alice Kanterian
Despre acest renumit interviu Foucault va comenta ca a dezvaluit prea multe. Exact aceasta pare a fi si intentia tanarului regizor german, care semneaza si imaginea, de a se apropia, de a afla cat mai multe despre Manea, despre complexitatea procesului intelectual. Asemenea unui observator mut, in primele imagini, in secventele din biroul lui Manea din Bard College, el urmareste cu fascinatie miscarile protagonistului, incercand sa-i descopere esenta crearii intelectuale si personalitatea sa, vrand parca sa-i intre sub piele. Urmeaza secvente din fauna si flora din parcul din Bard College, acestea la randul lor privite si studiate cu aceeasi fascinatie. Acestea sunt intercalate cu citate din opera scriitorului, pe fondul unei imagini complet albe, care, privite timp de 10 minute, fac ca experienta sa devina sureala, determinandu-i pe unii spectatori sa paraseasca sala, iar pe altii sa devina fascinati de atmosfera stranie, de happening-ul acestui minimalism de pelicula. Documentarul de 100 de minute este alcatuit din fragmente din romanul Plicul negru si din povestirea „Puteam fi patru“, intercalate cu diferite secvente cu scriitorul, la un targ de carte din Italia, la un interviu cu un jurnalist, la o discutie cu tineri romani sau la o vizita la un cimitir, alaturi de sotia sa.
Un documentar experimental care refuza sa informeze spectatorul
Pe de alta parte, observatorul pare a se teme de o apropiere prea mare de obiectul studiului sau, de a se lasa prada fascinatiei emise de obiectul der „Begierde“.
Observatorul se lasa prea usor distras de reactia spectatorilor italieni care s-au adunat sa-l asculte pe scriitorul invitat, de comportamentul asistentului de productie sau al sotiei scriitorului care asista la interviul pe care il acorda acesta unui post de televiziune. Folosind in majoritate nuante in alb si negru, el creeaza o distanta fata de personajul principal. In alte scene insa, strategia de a crea distanta, de a nu-l implica emotional pe observator da exact rezultatul opus. Un exemplu ar fi scena in care Manea revine la cimitirul evreiesc din satul natal, fiind filmat din spate, de la distanta, in momentul de reculegere in fata mormantului parintilor. Alta ar fi gingasa scena in care o mica vietate, un melc gasit pe drum de cuplul Manea, care altfel ar fi fost strivit de trecatori, supravietuieste datorita scriitorului, care il salveaza si il „adopta“.
Cine se asteapta la o prezentare a operei renumitului scriitor, la o recapitulare cronologica a vietii sale va fi deceptionat. Nu aceasta pare a fi fost intentia regizorului, ci mai curand crearea unui feeling pentru opera si persoana Norman Manea. Un documentar experimental care refuza sa informeze spectatorul si intriga intocmai prin acest refuz. Un documentar care nu documenteaza, ci invita, chiar obliga, prin intermediul unor imagini enigmatice, la studiul operei unui scriitor enigmatic.