– Fragment –
M-am dus la cutia cu minuni, am scos de-acolo una, hai doua portii, ca e Craciunul, frate, ce curul meu, mi-am turnat si un pahar de vodca on the rocks si mi-am facut de cap. Am pus o muzica buna pe mp3 player si am savurat binefacerile licorii.
Dar, pe masura ce savuram, deveneam tot mai nerabdator, in loc sa ma calmez, prindeam energii, prindeam aripi. Asa ca am inceput sa dau ocol sufrageriei, am ezitat sa deschid televizorul, ca stiam ca o sa ma enervez tare de tot si poate pana la urma ii sparg mufa, m-am uitat prin biblioteca, de la un capat la celalalt – noroc cu babacul meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca mai avem si noi niste carti mai acatarii prin rafturile alea, cat era el de proletar, tot visa sa se ridice prin cultura –, contemplam cotoarele, citeam cu gatul intors titluri, titluri, titluri, care mai de care mai celebre, dar nici unul nu m-a ademenit cu adevarat. Oricum le citisem pe toate. Si cum am parcurs eu rafturile de la dreapta la stanga, am ajuns la un moment dat sa stau intr-un echilibru precar in fata lampadarului cu abajur de la IKEA, ca era unica sursa de lumina – calda, discreta – din sufragerie, la acea ora, si mi se parea cel mai fascinant lucru care poate exista in locuinta mea. Sursa! Ce cuvant magic!
Si cum ma balanganeam eu asa in nestire, deodata mi s-a aplecat un pinguin gigant peste umarul stang, de m-a si speriat rau de tot, se uita la mine dintr-o parte, cum s-ar uita orice pasare, adica eu inclusiv, fratele pinguin vorbindu-i fratelui Emu, dar, desi pinguinul mi se aplecase peste umar, parca il vedeam cu totul, ca si cum as fi vorbit cu domnul Guse, fata in fata, pe casa scarii, si chiar mi-am dat seama ca semana putin cu vecinul, cu vesnicul sau costum negru si cu camasile sale albe, mereu scrobite, ca asta sta si in casa tot la costum, deh, reflex de comunist, de-ti vine sa-i plangi de mila.
(Nu cumva dadusem muzica prea tare si domnul Guse imi batea iar cu pumnul in perete sau cu lingura in calorifer?)
Si, nici una nici doua, pinguinul a inceput sa miste pliscul ca si cum ar fi spus ceva si chiar mi-a spus, insa nu cu vorbe, ci in alfabet morse (deci domnul Guse batea, intr-adevar, in calorifer!), mi-a spus, daca retin bine, ceva legat de compozitia chimica a zapezii de la Polul Sud, ca cica nu e doar apa si nu e peste tot la fel, sunt si o groaza de impuritati care abia ele ar fi responsabile de formele diferite ale cristalelor. Daca n-as fi fost atat de lucid in acea clipa, sigur as fi tinut minte ce mi-a spus pinguinul.
Asa ca mi-am luat ochii din lampadar, ca sa ma dezmeticesc putin, si m-am uitat spre fereastra, unde am zarit ficusul, trist, abandonat, imi venea sa-l imbratisez de mila, pentru ca nasparlia de sora-mea, in pornirile ei de familista de cartier, de fata’ cuminte a lu’ mama, il decorase ca pe un brad de Craciun, cu beteala aurie si cu cateva globuri, cate incapeau, ca, deh, nu e totusi un brad, ca de brad nu am avut nici bani, nici chef.
Ba chiar sa stii ca am imbratisat ficusul si i-am declarat simpatie vesnica, doar ca atunci cand mi-au picat ochii in ghiveciul plantei si am vazut pamantul reavan, ca fusese proaspat udat si scormonit de sorela, ca pusese si niste smocuri de vata pe pamant ca sa para ca e zapada, sa-i mearga bine pomului de Craciun improvizat, ei bine, atunci mi-a venit sa vars, nu stiu la ce ma gandeam exact cand am zarit acele ghemotoace de vata pe jos, dar parca m-am vazut proiectat intr-un salon de spital, asa ca m-am tras repede inapoi, mi-am inghitit senzatia de voma si, pentru ca mi se parea ca ficusul isi desfacea bratele verzi si si le intindea inspre mine cu gesturi lascive, ca sa ma cuprinda, si ma striga pe nume cu voce efeminata de baietel („Emiiil, Emiiil…“), m-am repliat in celalalt colt al sufrageriei, unde am respirat adanc de cateva ori. Apoi, ca sa starnesc gelozia ficusului, am imbratisat lampadarul, pentru ca mi se parea realmente ca trebuie sa ii arat ficusului ca n-am inclinatii din alea, ci daca strang in brate ceva, atunci macar sa fie o faptura de lumina, in nici un caz o planta mascul.
Chiar si lampadarul a fost atat de bucuros sa vada ca cineva ii acorda, in sfarsit, atentia cuvenita, incat i s-a stins becul, molesit de placere, apoi s-a reaprins, dupa care iar s-a stins si tot asa de mai multe ori, atat de excitat era lampadarul de atingerea mea, ba chiar parea ca ma curenteaza fin ori de cate ori se aprinde, desi era clar ca nu avea cum sa ma curenteze, doar nu i se scurgea curentul electric prin abajur.
Dar ceva tot m-a enervat la abajurul respectiv, ca l-am scos la un moment dat si atunci am vazut becul in toata splendoarea lui de bec cu filament – ca aud ca, mai nou, astia de la Comisia europeana vor sa-l scoata cu totul de pe piata, ca cica n-ar fi ecologic –, i-am privit fix inima aceea de sticla si sarma incandescenta, sau de fapt privirea incandescenta, o, da, privirea, pentru ca pareau a fi niste ochi ca de insecta, cu antenele unite intr-un filament incandescent, o insecta prinsa intr-o cusca de sticla, iar din trup nu i se vedea decat toracele, alungit ca un gat zvelt, si o parte din abdomen, picioarele inferioare si aripile fiind ferecate in metalul cu filet.
Atunci mi-am dat seama ca trupul acela de sticla transparenta era al unei calugarite, stii tu, insecta aceea neverosimila de-i zic astia mantis religiosa in latineste, o calugarita care ma tintuia cu privirea ei de foc, de-mi dadea pete negre pe creier, si am intrebat-o ce vrea sa-mi spuna, de ce ma priveste asa, are cumva sa-mi trimita vreo profetie de dincolo, de la Dumnezeu, de la sfinti, de la Mos Craciun, de la profu’ de mate, de la diriga, de la tatal meu decedat, sau pur si simplu e muta si nu stie sa se uite la mine altfel decat ca proasta, in nestire?
CARTEA
Speranta si suferinta, candoare si suspiciune, umor si deznadejde, narcoze si lacrimi sunt ingredientele – universale – cu care se scrie aceasta poveste de dragoste atat de specifica totusi societatii romanesti. Fiind oglinda unei generatii, a celei foarte tinere, romanul Tu n-ai trait nimic inregistreaza in tuse alerte, dar foarte precise – expresie a ritmurilor existentiale care ne guverneaza vietile –, zbuciumul unui suflet inca imaculat, prins in mecanismul implacabil al maculei.
„Acest roman s-a nascut din dorinta de a afla cat mai spune, azi, romanul sentimental-epistolar omului postmodern, care si-a facut din cinism o profesiune de credinta, din ironie un amnar, iar din sarcasm o cremene – uitand ca, daca sufletul nu i se mai aprinde decat astfel, atunci i s-a zbarcit deja precum iasca. Se pare ca traim permanent sub imperiul angoasei de a ne exterioriza pana si cele mai firesti, mai inofensive emotii. Dar poate ca, din urma, vin tineri care vor sa se dezica de aceasta mostenire cvasi-ideologica. Oricum ar fi, sper ca cei tineri, carora romanul li se adreseaza direct cel putin la un anumit nivel al lecturii, sa se regaseasca lesne in paginile acestei carti.“ – Gabriel H. Decuble
„Cum arata dosarul de urmarire al unei povesti de dragoste? Ei bine, nu exista nici o diferenta intre acesta si urmarirea unui criminal periculos, pentru ca nivelarea trece din planul stilistic in cel structural. Ba mai mult, asa cum dispare orice urma de umanitate din descrierea actiunilor celui urmarit, tot asa viata in sine capata forma vasului in care este turnata. Gabriel H. Decuble analizeaza tocmai stranietatea rezultata din ciocnirea vietii cu propria ei relatare functionareasca: actiunile eroului sau isi pierd aerul de normalitate, sunt distorsionate ca intr-o oglinda a unui cabinet de curiozitati, tocmai pentru ca se vad inscrise in cadrul mai larg al inregistrarii lor de catre functionarii Castelului. In confruntarea Om-Stat, primul nu are nici o sansa.“ – Bogdan-Alexandru Stanescu
AUTORUL
Gabriel H. Decuble (n. 1968) este poet, prozator, eseist si traducator. Printre cele mai recente publicatii se numara un volum de versuri (the ind, Cartea Romaneasca, 2013), un volum de filosofie („Und es immer schlimmer machen“. Nietzsches philosophischer Entbildungsroman, EUB, 2012), o proza scurta (Prima mea secunda, primul meu secund, in: Laura Albulescu, Andra Matzal seds.t, Prima data, Art, 2013) si o traducere literara (Bertholt Brecht, Poeme erotice, Art, 2014, in curs de aparitie). In prezent, lucreaza la alte doua romane, din care unul in limba germana.